Documentar
De la Arad, prin Aiud, spre veşnicie

De la Arad, prin Aiud, spre veşnicie

George Enache, 19 Martie 2010

Există persoane dăruite cu multe calităţi şi respectate de toţi ceilalţi, dar care, dintr-un neajuns oarecare, capătă un stigmat care-i urmăresc toată viaţa, fără a reuşi vreodată să se elibereze de acesta. Un astfel de caz este cel al preotului Ilarion Felea, unul dintre cei mai respectaţi preoţi din eparhia Aradului de la jumătatea veacului al XX-lea. Pentru faptul că timp de câteva luni a fost înscris formal în Mişcarea Legionară (noiembrie 1940 - ianuarie 1941) a suferit, în perioada 1945 - 1961, trei arestări, două condamnări şi urmăriri permanente din partea organelor represive comuniste, găsindu-şi sfârşitul în chinuri atroce în închisoarea Aiud. De fapt, nu acesta era motivul real al permanentei hăituieli, ci valoarea părintelui ca om şi ca preot, faptul că era un reper religios, iar regimul ateist era deranjat de acesta.

O voce a echilibrului

Fiind o autoritate printre preoţii arădeni, părintelui Felea i s-a cerut mereu ajutorul sau implicarea în diferite proiecte, chiar dacă unele dintre acestea nu concordau cu intenţiile lui Ilarion Felea. Astfel, în lunile care au urmat prăbuşirii României Mari, abdicării regelui Carol al II-lea şi instaurării regimului naţional-legionar, societatea românească a cunoscut o adevărată isterie a reformei, a transformărilor menite să refacă graniţele româneşti şi să readucă naţiunii demnitatea pierdută. Printre comandamentele noului regim politic s-a numărat şi "reforma" Bisericii Ortodoxe Române.

Această intruziune a politicului în viaţa Bisericii a generat mari frământări interne, a căror stopare s-a încercat prin diferite metode. Neputându-se întoarce pur şi simplu spatele valului "revoluţionar", s-a ales în multe cazuri calea dialogului pentru a-i readuce pe preoţi şi credincioşi pe drumul raţiunii. Pentru purtarea acestui dialog s-au ales oameni cu prestigiu şi autoritate.

Unul dintre aceşti oameni a fost părintele Felea. În noiembrie 1940, el s-a înscris în Mişcarea Legionară, devenind şeful unui cuib, "Ioan Gură de Aur", de fapt un grup de reflecţie al preoţilor în care se discuta despre spinoasa problemă a "reformei" Bisericii. Activând ca om al Bisericii, şi nu ca persoană angajată politic, părintele Felea a manifestat o atitudine echilibrată, apărând autonomia Bisericii şi neantrenarea ei în proiecte politice riscante. De altfel, imediat după rebeliunea legionară din ianuarie 1941, părintele Felea încetează orice activitate legată de Legiune. Caracterul strict contextual al înscrierii sale în Legiune este demonstrat de faptul că a fost publicat şi premiat în anii regimului Antonescu, iar statutul său printre preoţii arădeni a rămas neschimbat.

Un stigmat nemeritat

Această înscriere conjuncturală va avea consecinţe dramatice asupra vieţii sale ulterioare. Astfel, la 3 iulie 1945, părintele Felea este arestat şi deţinut timp de 6 luni în lagărul de la Caracal, datorită "calităţii" de şef de cuib legionar pe care o deţinuse. Cum regimul comunist nu se instaurase încă deplin, anchetatorii îşi dau seama că părintele nu este vreun criminal şi-l eliberează. Întors la Arad, Ilarion Felea îşi continuă activitatea profesională devenind şi decan al Centrului de Îndrumare a Clerului.

Însă, la 5 ianuarie 1949, părintele era din nou arestat, împreună cu alte 23 de persoane, care vor forma lotul "Gligor Cantemir şi alţii". Gligor Cantemir, legionar, a fost paraşutat în decembrie 1944 de către germani, împreună cu alţi şapte tovarăşi, în zona muntoasă a judeţului Arad, trecând, la începutul anului 1948, la organizarea unei mişcări armate de rezistenţă împotriva comunismului. În acest scop, el a iniţiat contacte cu cei care ar fi putut sprijini mişcarea, printre care şi unii clerici care, la rândul lor, s-au gândit la părintele Felea. Conform anchetei ce a urmat arestării, Ilarion Felea a fost vizitat în decembrie 1948 de preotul Boldur Petru din Conop, care i-a cerut sprijinul pentru acţiunea lui Gligor Cantemir. În aceeaşi zi, Felea a discutat cu preotul Tudor Demian, care primise şi el o propunere similară. Totodată, din anchetă a rezultat că ceilalţi anchetaţi îl considerau capabil, datorită funcţiilor deţinute în cadrul eparhiei, să organizeze un ajutor eficient. Fie că a ezitat să se implice, fie că timpul a fost scurt, cert este că la atât s-a redus activitatea "subversivă" a lui Ilarion Felea. El a fost totuşi condamnat de Tribunalul Militar Timişoara, prin hotărârea penală 1650/ 24.10.1949, la un an închisoare corecţională, pentru delictul de omisiunea denunţării.

Eliberat, părintele revine ca preot la catedrala din Arad, fiind supus permanent unei imense presiuni din partea organelor Securităţii, care-i solicitau "colaborarea", iarăşi în virtutea autorităţii şi respectului de care se bucura. Calvarul a durat până pe 25 septembrie 1958, când este din nou arestat şi ulterior judecat alături de alţi preoţi arădeni de frunte: Cornel Câceu, Tudor Demian, Dimitrie Gornic, Emilian Benşa, Aurel Moise şi Alexandru Budai.

Rechizitoriu absurd

Arestarea acestor preoţi se înscrie în cadrul acţiunilor sistematice ale Securităţii de la sfârşitul anilor â50 ai secolului trecut de a documenta o vastă conspiraţie legionară care cuprinsese şi Biserica Ortodoxă Română. Astfel, urma să fie justificat valul de epurări şi alte măsuri represive care s-au abătut asupra Bisericii în acea perioadă, în încercarea regimului comunist de a-i limita influenţa în societate.

Lotul preoţilor arădeni este un "pui" al lotului Constantin Atanasiu - Radu Gyr, lot în care a fost inclus şi preotul Ion Ageu din Arad. Securiştii pretindeau că acesta ar fi primit ordine de la liderii legionari să organizeze activitatea "subversivă" în Arad. Iată un fragment din actul de acuzare, o invenţie ridicolă şi sinistră în acelaşi timp: "În trecut ¤inculpaţiiĄ au desfăşurat o vie activitate legionară, având diverse funcţii de răspundere în cadrul mişcării legionare şi, în această calitate, au avut o activitate intensă împotriva clasei muncitoare şi mişcării progresiste din România, scriind şi publicând în mai multe rânduri articole cu conţinut propagandistic legionar, contribuind în acest fel la instaurarea regimului fascist legionar…

După instaurarea regimului democrat popular nu au încetat cu activitatea lor legionară…

Ageu Ioan, în vara anului 1954, după ce s-a eliberat din Penitenciar, a luat legătura, ducându-se la domiciliul lui Câceu Cornel, şi i-a adus la cunoştinţă că în perioada cât a fost la penitenciar… s-a întâlnit cu legionarul Atanasiu…, şi s-a hotărât… ca, după ce vor fi puşi în libertate, să se reia din nou legătura cu foştii legionari cunoscuţi şi din nou să se desfăşoare activitate contrarevoluţionară."

Rechizitoriul mai afirma că mai mulţi preoţi s-au angajat în această activitate şi, "pentru a nu fi demascaţi de autorităţi, în mai multe rânduri s-au întâlnit pe malul Mureşului şi în biroul protopopului din Arad… şi, sub masca relaţiilor de serviciu, se întâlneau şi comentau în mod defavorabil la adresa regimului democrat popular ştirile transmise de emisiunile de radio imperialiste.

Ca misiune, fiecare membru al grupului… trebuia ca în discuţiile pe care le poartă … cu diferite persoane să facă comentarii de natură să inspire neîncrederea în regimul democrat popular şi să susţină că în curând se va schimba regimul democrat popular printr-o intervenţie armată din partea ţărilor imperialiste".

Moarte cumplită, mormânt fără cruce

Pentru că părintelui Felea nu i s-a găsit nimic, a fost acuzat că în perioada cât a fost redactorul revistei "Biserica şi şcoala" a publicat mai multe articole cu conţinut "legionar", anticomunist şi antisovietic. În cele din urmă, prin sentinţa nr. 347/14.03.1959 a Tribunalului Militar Cluj, Ilarion Felea a fost găsit vinovat de "crimă de uneltire contra ordinii sociale" şi "crimă de activitate intensă împotriva clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare", fiind condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru prima acuzaţie şi 20 de ani detenţie grea pentru a doua acuzaţie.

Închis iniţial la Gherla, în februarie 1960 a fost transferat la Aiud. Aici părintele Felea moare la 18 septembrie 1961, din cauza unui cancer galopant la colon, combinat cu insuficienţă cardio-respiratorie. Documentele medicale arată că se ştia foarte bine starea gravă de sănătate a părintelui, însă nu s-a făcut nimic. În certificatul de deces se pretinde că, în ziua morţii, când pacientul era în ultima fază, Ilarion Felea a fost supus unei operaţii de urgenţă, sucombând în timpul acesteia. Din păcate, există numeroase mărturii care arată că adesea aceste certificate erau contrafăcute, deci e foarte posibil ca operaţia să nu fi existat. Părintele Felea a fost îngropat în cimitirul deţinuţilor din Aiud, încă o victimă alături de multele care au pierit în lagărele comuniste.

Un autor prolific

Părintele Ilarion s-a născut în comuna Valea Bradului, judeţul Hunedoara, la 21 martie 1903, în familia preotului Ion Felea. Călcând pe urmele părintelui său, Ilarion Felea urmează cursurile Academiei Teologice din Arad, slujind mai apoi ca preot la Valea Bradului (1927-1930) şi la Sega (1930-1937). În 1937 a fost chemat ca profesor de dogmatică la Academia Teologică din Cluj, pentru ca în 1939 să se transfere la instituţia similară din Arad, definitivându-şi statutul în învăţământul teologic superior prin obţinerea titlului de doctor, cu lucrarea Pocăinţa, studiu de documentare teologică şi psihologică.

În timp, părintele Felea devine unul dintre preoţii de frunte ai eparhiei Aradului, cu o bogată activitate pastorală, pedagogică şi publicistică. Alături de activitatea din cadrul Academiei Teologice, părintele a slujit ca preot la Catedrala Episcopală din Arad, a fost redactorul periodicelor "Biserica şi şcoala" (1939-1945) şi "Calea mântuirii" (1942-1945) şi colaborator constant al publicaţiilor "Revista teologică" din Sibiu, "Viaţa ilustrată" şi "Lumina satelor", cu suplimentul "Oastea Domnului". De asemenea, numărul volumelor de autor publicate este impresionant. Amintim doar Duhul adevărului (Arad, 1942), excelentă culegere de predici, pentru care a fost premiat de Academia Română. După al Doilea Război Mondial, părintele a lucrat, probabil şi sub impresia vremurilor pe care le trăia, la un ciclu de cărţi care aveau menirea să arate necesitatea, demnitatea, universalitatea şi caracterul proteic al credinţei. Dintre acestea a apărut în epocă doar Religia iubirii (Arad, 1946). Alte lucrări, precum Religia culturii, Religia mântuirii şi a desăvârşirii, Religia luminării, Religia vieţii cu Dumnezeu sau Religia sfinţilor, au rămas în manuscris, multe dintre ele fiind confiscate de către Securitate, rămânând ascunse timp de decenii în arhivele acesteia.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!