De la frumuseţea muncii la noua economie a satului

În universul ţăranului, de la o anume vreme, lucrurile au început să arate clar, ca la muzeu. A trecut epoca inaugurată de anii â60, epoca marilor elanuri ale tehnologiilor sociale. Gospodăria ţărănească, cu aspectele ei diverse, a fost piatra de temelie a spiritualităţii ţărăneşti. Iar în ansamblul acestei spiritualităţi, o anume economie, pe care astăzi greu o mai percepem, pare a fi fost un lucru esenţial.

Ţăranul, altădată, mergea cu muncile lui pline de rost "până la frumuseţea lumii", cum spunea Ernest Bernea. Înţelegem cât de cât acest gând dacă vom contempla doar mici aspecte care au mai rămas: încondeiatul unui ou, modelarea din lut a unei oale sau înălţarea unei case.

Ar putea părea curios faptul că fondatorii Muzeului Ţăranului Român au introdus, într-un mediu aparent deteriorat, arhaic, conceptul de "instalaţie", concept prin care este făcută expresivă legătura dintre elementele spiritualităţii satului. Ele se ţin unele pe altele cu precizie mecanică. Instalaţia care leagă credinţa, tradiţia, frumuseţea, viaţa, munca, cum simţim când intrăm în înţelegerea şi cursul ei, stârneşte în contemplator stări precum nostalgia sau melancolia. Aceasta-i starea, spune Vintilă Mihăilescu, pe care o resimte de la început orice vizitator atent.

Aspectul tragic al muncii

Începând cu jumătatea a doua a secolului al XIX-lea, munca în lumea satului are un aspect tragic. Primele romane româneşti ilustrează acest conflict dintre economia din tradiţie şi cea care venea odată cu modernitatea. În "Ciocoii vechi şi noi", lucrurile sunt expuse schematic. Aspectul estetic este de caricatură. Primează doar aspectul estetic al acestor realităţi. În "Ion" sau "Răscoala", problemele noi din economie fisurează sau zguduie universul satului. Noi raţiuni întunecă mentalităţile aşezate, dau nuanţe gri şi celorlalte elemente. Disputa dintre preot şi învăţător este acerbă. Tema o constituie tocmai schimbările bruşte ale ierarhiei valorilor. Principiul puterii politice sau raţiunile noi, moderne, de evaluare a realităţii ameninţă aspectele vieţii, ale credinţei, ale familiei, ale economiei. Tensiuni crâncene se simt şi-n sufletele, şi-n caracterele ţăranilor.

Lucruri asemănătoare întâlnim şi-n literatura rusă, şi-n literatura engleză. Conflictul natură-viaţă de la Thomas Hardy, tragic, ca la greci, capătă la el şi caracteristici sociale, economice. Nu-i greu să observi că mulţi protagonişti, adepţi ai vechilor orânduiri, tradiţionaliştii adică, falimentează economic. Aşa stau lucrurile şi-n lumea pitorească şi calmă, la prima vedere, a lui Tolstoi. Vechea familie a nobilului Bolkonski, din "Război şi pace", dispare pur şi simplu. Bătrânul nobil venea, de altfel, din stirpea generaţiei de nobili voltairieni, de la curtea Ekaterinei, raţionalişti, adepţi ai noului, trufaşi. Marea lui familie este înghiţită până la urmă de cea a blândului conte Rostov. Merită să urmărim cum contele Rostov, tatăl Nataşei, rămâne fidel unei lumi dominate de bunătate şi iubire. Această amplă istorie se încheie într-o schemă stilistică dominată de frumuseţe. Se vede că Tolstoi păstrează cu străşnicie şi acest tip de coerenţă specifică unui univers închegat. Ea este de natura rostului. Şi credinţa, şi tradiţia, şi viaţa, şi frumuseţea, şi munca stau înlănţuite acolo.

Constantin Levin din "Anna Karenina", protagonist expresiv prin mişcările pline de elan sufletesc, are relevanţă şi la nivelul viziunii muncii sau al economiei satului. El este într-o primă parte a vieţii un novator. Îşi salvează moşiile. În această schemă a spiritului său, credinţa parcă are un rol secund. Sufletul său este mereu răvăşit. Redescoperă vitalitatea raţiunii naturii. De aici porneşte parcă germenele tolstoismului. Tolstoismul sectar al vizionarului de la Iasnaia Poliana (sediul lui Tolstoi) va decădea într-un fel de animism spiritualist până la urmă. Tolstoi rămâne fidel, într-un fel, lui Goethe şi J.J. Rousseau.

Frumuseţea muncii, care vorbeşte despre tăria rostului, ca şi a credinţei, se simte din plin la Sadoveanu. Instinctual, lumea lui urăşte mecanica raţiunii moderne. Ţăranii rămân în universul lor, chiar cu riscul sfârşitului iminent. O fatalitate îi opreşte în faţa noului. Această fatalitate iradiază parcă din frumuseţea sadoveniană. În drumul ei, Vitoria Lipan traversează mai multe hotare invizibile. Pe lângă cel al răului sau al binelui, ea trece prin miezul câtorva noutăţi sociale. Ia contact cu negustori şi târgoveţi. Puţinele dialoguri şi scene de acest fel vorbesc despre o anume specificitate a economiei satului. Vitoria, însă, rămâne fidelă punctului de vedere tradiţional. Acolo se simte în miezul unei coerenţe. Al unui rost. Acest fir pe care-l urmează cu străşnicie îi menţine vie credinţa, îi reaşază viaţa, face ca munca din gospodăria ei să meargă mai departe, chiar după moartea lui Lipan. Lui Sadoveanu, când descrie târgul sau orăşelul, locurile acestea îi par a fi marcate de un pustiu sufletesc, sunt locuri, după cum spune formula consacrată, unde nu se întâmplă nimic.

Sadoveanu, cred, nu putea ieşi din universul fremătător al satului.

Uimirile lui Moromete

În "Imposibila întoarcere", Marin Preda descrie expresiv trăsăturile lumii tradiţiei şi ale celei actuale, pornind strict de la un detaliu de natură economică. Observă că, prin grila noilor economişti ai lumii globale, dacă într-o ţară un om nu câştigă peste 100 de dolari, atunci presa planetei o cataloghează jignitor subdezvoltată. Această ţară devine ţinta tuturor răutăţilor. Marin Preda, ca să facă înţeles un lucru atât de ascuns, îşi pune în valoare uimirile de Moromete. Era în anii â70 ai secolului trecut. De atunci s-au schimbat standardele, dar acest tip de opinie, chiar mai şfichiuitoare, a rămas. Aflat în Spania, de unde porneşte ideea eseului său, un poet local i se plânge că părinţii lui, care-şi modifică locuinţa şi comportamentul, pentru a avea cât mai mulţi clienţi în pensiune, pur şi simplu, prin noul fel de a fi, îl alungă de acasă. Mai departe, poetul se plânge chiar că şi-a pierdut lumea. Nu-şi mai găseşte un loc al lui. Dar aţi scăpat de ocara presei, cu subdezvoltarea, sfârşeşte ironic Marin Preda, în stilul lui Moromete.

Însuşi Marin Preda s-a aflat, cred, într-o asemenea situaţie existenţială. După ce terminase volumul I din "Moromeţii", unde timpul are răbdare cu oamenii (unde lumea are un rost, este în timp, în frumuseţe, în adevăr, adaug eu), tânărul prozator, la sfârşitul anilor â50, deodată, nu-şi mai găseşte inspiraţia. Încearcă să scrie romanul lumii noi, al colectivizării, ceea ce a şi făcut după aceea. Însă, atunci, nimic. Ieşirea din universul acelei coerenţe, specifice satului vechi de la Dunăre, din primul volum, seamănă cu o schimbare profundă. Ca să se schimbe, autorul suferă sufleteşte şi fizic, nu câteva luni, ci câţiva ani.

Vintilă Mihăilescu, directorul Muzeului Ţăranului Român, are, în mare parte, punctul de vedere al poetului spaniol, evocat de Marin Preda. Odată instalat, noul tip de economie va face să dispară satul românesc, spune el melancolic. A dispărut, înţelegem, acel tip de economie, cu rost, care întreţine şi economia sufletului.

Credinţa şi frumuseţea sunt înlănţuite

În lumea satului românesc - şi nu numai la noi -, frumosul (cum ar fi calitatea de frumuseţe a obiectelor folclorice) nu se susţine fără calităţile pe care le oferă utilul. Antropologii români Ernest Bernea şi Vintilă Mihăilescu au folosit pentru a exprima această înlănţuire termenul de rost. Mai departe, rostul aduce în plasa lui credinţa, cultura, arhitectura, tradiţia, economia, munca. În gândirea populară românească, acest termen este de neocolit.

Asocierile elementelor, care se disting în trunchiul spiritualităţii, sunt multiple. Virgil Nemoianu consideră că frumuseţea este un concept esenţial în ortodoxie. Credinţa şi frumuseţea acţionează înlănţuit. Mergând mai departe, ţinând cont că tradiţia satului (coerenţa ei, universul care dăinuieşte de secole) nu poate fi concepută fără credinţa ortodoxă, înţelegem că munca, economia satului, este impregnată de frumuseţe. Deja ieşim, cu o astfel de interpretare, din cadrele noi de tip economic ale satului.