Patristica
De la vechiul Adam la Noul Adam

De la vechiul Adam la Noul Adam

În Biserică, în general, şi în monahism, în special, se vorbeşte mult despre ascultare. Cultura seculară socoteşte ascultarea ca fiind o atitudine contrară afirmării personalităţii cuiva. Ascultarea, asimilată disciplinei, este acceptată în relaţiile de serviciu impuse de regulile sistemului. Toată lumea socoteşte că este firesc ca într-o instituţie să funcţioneze o ierarhie, şi cei aflaţi pe locuri inferioare să asculte de cei care se află pe locurile superioare. Lucrul acesta funcţionează, de asemenea, în armată sau în oricare structură militarizată. Se mai vorbeşte şi despre ascultarea copiilor de părinţi, a elevilor de profesori sau a ucenicului de maestru.

Reflecţiile mele au în vedere ascul­ta­rea omului de Dum­nezeu. Vor­bim mult des­pre această ascultare, dar sunt puţini cei care se strădu­iesc să se aşeze în ea şi care a­dân­cesc motivaţiile, semni­fi­ca­ţi­ile şi finalitatea acestei ascul­tări pentru ei înşişi. Subiectul es­te cu atât mai actual, cu cât du­hul lumii, care exercită pre­si­uni continue şi puternice a­su­pra noastră, a tuturor, este contrar ascultării omului de Dum­nezeu şi îndeamnă la asumarea u­nei autonomii ce se plasează la antipodul ascultării.

Ascultarea de Dumnezeu ca rămânere în voia Creatorului

Ascultarea despre care vor­beş­te Biserica nu este asimila­tă ascultării ierarhice impuse de un sistem sau altul şi nici as­cultării cerute de convenţii pri­vate sau obşteşti seculare, ci es­te ascultarea omului de Dum­­n­ezeu. De fapt, ascultarea de Dumnezeu este singura as­cul­tare legitimă, pentru că se în­temeiază pe adevărul crea­ţiei. Când vorbim despre pro­ble­­mele omului, primul reper în funcţie de care trebuie să le e­valuăm, să le analizăm şi să le dăm soluţii este faptul însuşi al creaţiei. Omul a fost creat con­form unui proiect care nu-i a­parţine lui, ci Creatorului său. Vo­ia lui Dumnezeu este cea ca­re a pus în om o cale de urmat şi o finalitate. Ca orice creator ca­re, făcând un lucru, pune în el, din voie proprie, rostul lu­cru­­lui respectiv. Primul argument în favoarea ascultării o­mu­lui de Dumnezeu este, a­şa­dar, acela de a rămâne în voia Cre­atorului, de a parcurge drumul vieţii conform cu sensurile pe care Dumnezeu le-a pus în făp­tura Sa.

Desigur, pentru aceasta, o­mul trebuie să accepte că este cre­at, că este făptura lui Dum­nezeu, aceasta fiind premisa fun­damentală pentru a se aşe­za apoi în ascultare de voia Fă­­cătorului Său şi a trăi conform cu voia lui Dumnezeu Cre­a­torul. În al doilea rând, o­mul trebuie să înţeleagă a­de­vă­rul după care natura sa de fi­in­ţă creată presupune dependenţa continuă faţă de Creator. A­ceastă legătură continuă se re­alizează prin rămânerea în voia lui Dumnezeu, în cuvântul lui Dumnezeu, prin ascultare.

Căderea prin neascultarea primului Adam şi restaurarea prin ascultarea Noului Adam

Să ne amintim istoria primi­lor oameni, Adam şi Eva, în ca­re regăsim chipul aşezării ini­ţi­a­le a omului în ascultare faţă de Dumnezeu, precum şi că­de­rea omului, prin neascultare, din relaţia duhovnicească cu Dum­nezeu. Neascultarea pre­su­­pune emancipare, separare, răz­­vrătire, autonomizare şi al­te­­le asemenea. Acestea echi­va­lea­ză cu ieşirea omului din voia lui Dumnezeu. El a fost făcut să trăiască cu Dumnezeu, să se hră­nească din Dumnezeu şi, o­dată separat de Dumnezeu, moa­re. Realitatea răzvrătirii şi a rătăcirii oamenilor de Dum­nezeu este prezentă în che­mă­ri­le insistente ale proorocilor Ve­chiului Testament adresate poporului lui Dumnezeu: În­toar­ceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi Eu voi vindeca neascultarea voas­tră! Ziceţi: Iată venim la Ti­n­e, că Tu eşti Domnul Dum­nezeul nostru (Ieremia 3, 22).

Neascultarea lui Adam a­du­ce cu sine căderea din relaţia cu Dumnezeu şi pervertirea firii o­me­neşti. Toţi oamenii vor moş­teni această fire căzută, afecta­tă de separarea de Dumnezeu prin neascultare. Ridicarea oa­me­nilor din starea de neascu­l­ta­re va fi săvârşită de către Dum­nezeu prin trimiterea Fiu­lui Său în lume. Importanţa as­cul­tării ca element esenţial pen­tru recuperarea şi rămâ­ne­rea în relaţie cu Dumnezeu este su­bliniată în viaţa şi în­vă­ţă­tu­ra Mântuitorului Hristos. M-am po­gorât din cer nu ca să fac vo­ia mea, ci voia Celui ce M-a tri­mis pe Mine (Ioan 6, 38). Fiul lui Dumnezeu întrupat ră­mâ­ne continuu în ascultare fa­ţă de Tatăl, restaurând relaţia de ascultare a omului faţă de Dum­nezeu. Ascultarea Lui este de­săvârşită. Nu face nimic din pro­prie iniţiativă, ci în toate îm­plineşte voia lui Dumnezeu Ta­tăl. Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Ascultarea Mân­tuitorului Hristos este to­ta­­lă: S-a smerit pe Sine, ascul­tă­tor făcându-Se până la moar­te, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8).

Mântuitorul Hristos restau­rea­­ză în felul acesta firea ome­neas­c­ă, readucând neamul o­me­­nesc la ascultare. De aceea es­te numit de Sfântul Apostol Pa­vel Noul Adam. De altfel, Sfântul Pa­vel descrie această paralelă în cuvinte extrem de limpezi: Căci precum prin neascultarea u­nui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea u­nuia se vor face drepţi cei mulţi (Rom. 5, 19).

Ascultarea în Biserică este ca­lea recuperării ascultării fa­ţă de Dumnezeu

În tradiţia Bisericii, exer­ci­ţiul ascultării s-a păstrat foarte bi­ne în monahism. Monahul mer­ge la mănăstire pentru a ur­ma calea lui Hristos, adică pen­tru a se lepăda de voia proprie şi pentru a face ascultare ne­condiţionată de stareţul său, ca­re îi este şi părintele du­hov­ni­cesc. În relaţia dintre mona­hul ascultător şi părintele du­hov­nicesc se recapitulează re­la­ţia dintre Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Tatăl. Monahul, ca fiu duhovnicesc, se aşază în pos­tura Fiului lui Dumnezeu, iar părintele duhovnicesc, în pos­­tura lui Dumnezeu Tatăl. E­xerciţiul de ascultare ce se lu­cre­a­ză în această relaţie are drept finalitate aducerea mo­na­­hului în ascultare faţă de Dum­nezeu, aşezarea desă­vâr­­şi­tă în voia lui Dumnezeu. As­cul­ta­rea monahului are drept prim obiectiv tăierea voii, adică le­pădarea de voia proprie, care es­te pervertită de păcat. În fe­lul acesta, omul face exerciţiul le­pădării de voia sa şi al vie­ţu­i­rii după voia lui Dumnezeu.

Ascultarea sau supunerea cre­­dincioşilor faţă de preot sau fa­ţă de episcop, faţă de du­hov­nic este ascultare şi su­punere fa­ţ­ă de Dumnezeu. Acest lucru tre­buie să-l ştie şi cei chemaţi să facă ascultare, dar şi cei de ca­re se face ascultare. Aceştia din urmă, fie că este preotul sau duhovnicul, sau stareţul, sau episcopul, sunt chemaţi să se aşeze în postura care trimite la Dumnezeu însuşi, să-şi men­ţi­nă trează conştiinţa că ascul­ta­­rea şi supunerea faţă de dân­şii sunt ascultare şi supunere fa­ţă de Dumnezeu. În conse­cin­ţă, trebuie să se străduiască, du­p­ă putinţă, ca expresia voii lor să se apropie de cea dumne­ze­iască, să nu fie dominată de duh omenesc, lumesc, pătimaş.

Plecarea capetelor, la care pre­­otul cheamă frecvent po­po­rul din biserică în timpul slujbelor, es­te semn al supunerii faţă de Dum­nezeu, al ascultării de el. În rugăciunea pe care preotul o ros­teşte în taină imediat ce zice „Ca­petele voastre Domnului să le plecaţi!“, se face pomenire fap­tului că credincioşii sunt che­maţi să-şi plece capetele lui Dum­nezeu, şi nu oamenilor: În­suţi, Stăpâne, caută din cer spre cei ce şi-au plecat Ţie ca­pe­te­le lor; că nu le-au plecat tru­pu­lui şi sângelui, ci Ţie, în­fri­co­şă­torului Dumnezeu (Litur­ghia Sfântului Ioan Gură de Aur).

Sfintele Scripturi vorbesc şi des­pre ascultarea cu care sunt da­tori copiii faţă de părinţi. Dar dau acestei ascultări tot un temei teologic, adică o ra­por­­tează la Dumnezeu. Iată ce spu­ne Sfântul Apostol Pavel: Co­pii, ascultaţi pe părinţii voş­tri în Domnul că aceasta este cu dreptate (Ef. 6, 1), căci a­ceas­ta este bine-plăcut Dom­nului (Col. 3, 20). Ascultarea co­piilor de părinţi este un reflex al ascultării oamenilor de Dum­nezeu, ca fii ai Lui. Ace­laşi fun­dament teologic dau Sfin­te­le Scripturi şi ascultării sluji­to­ri­­lor faţă de stăpâni: Slugilor, as­cultaţi de stăpânii voştri cei du­pă trup, cu frică şi cu cu­tre­mur, întru curăţia ini­mii voastre, ca şi de Hristos (Ef. 6, 5). În toate trebuie să se re­găsească re­flexul ascultării de Dum­nezeu.

Pentru a accepta mai uşor să in­trăm în ascultarea de Dum­nezeu, trebuie să ne luptăm să nu-L asemănăm pe Dumnezeu cu oamenii, nici voia Lui cu cea a oamenilor şi nici poruncile Lui cu poruncile oamenilor. Din pă­ca­te, experienţa negati­vă a as­cul­tării de oameni, de stă­pâ­ni­torii acestui veac, care ex­ploa­tea­ză faptul ascultării, im­pu­nân­du-şi voia lor în folos pro­priu, a creat mentalitatea şi re­fle­xul conform cărora ascul­ta­rea înseamnă pierderea li­ber­­tăţii. Or, ascultarea de Dum­nezeu înseamnă tocmai do­bân­direa libertăţii. Pier­d­e­rea liber­tă­ţii este rămânerea în voia oamenilor sau în voia proprie.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!