Documentar
Prima conferință mondială a mișcării pentru Credință și Constituție (Palais de Rumine, Lausanne, august 1927)

Declarația ortodoxă de la Lausanne din anul 1927

Mişcarea Ecumenică s‑a conturat mai precis după Primul Război Mondial, în special prin apariţia a trei direcţii de acţiune: „Consiliul Mondial al Misiunilor”, „Viaţă şi Acţiune” şi „Credinţă şi Constituţie”. Dacă prima direcţie şi cea de‑a treia s‑au format încă din deceniul al doilea al secolului trecut, cea de‑a doua s‑a afirmat după Primul Război Mondial, din dorinţa reprezentanţilor diferitelor Biserici de a lucra împreună pentru consolidarea păcii şi pentru activitatea lor socială comună.

Iniţiatorul acestei mişcări, cunoscută şi sub numele „Mişcarea creştinismului practic”, sau „Viaţă şi Acţiune” (Life and Work), a fost arhiepiscopul suedez Nathan Söderblom (1866‑1931). Mişcarea creştinismului practic s‑a concretizat prin organizarea a două conferinţe mondiale, prima între 19 și 30 august 1925, la Stockholm, în Suedia, având în fruntea sa pe Arhiepiscopul Söderblom, şi la care au participat delegaţiile mai multor Biserici Ortodoxe. Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată la această întrunire printr‑o delegaţie condusă de Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului (1920‑1955). Cea de‑a doua conferinţă mondială a mişcării „Viaţă şi Acţiune” a avut loc la Oxford, în Anglia, între 12 și 26 iulie 1937. La această conferinţă, Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de o delegaţie condusă de arhimandritul Iuliu Scriban (1878‑1949). Aşa cum arăta Arhiepiscopul Söderblom însuşi, scopul acestei mişcări era de a aduna Bisericile împreună pentru a asigura pacea lumii. Cu alte cuvinte, această mişcare se referea la aspectele practice ale cooperării dintre Biserici, dar considera că această cooperare nu era deplină fără apropierea dintre ele, respectiv fără refacerea unităţii lor.

Mişcarea pentru Credinţă şi Constituţie s‑a concretizat la rândul ei în perioada interbelică, prin organizarea a două conferinţe mondiale, prima desfăşurată între 3 și 21 august 1927 la Lausanne, în Elveția, unde au fost reprezentate 11 Biserici Ortodoxe, iar delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost condusă de Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc de la Cernăuţi (1875‑1935). În intenţia iniţiatorilor protestanți ai Mişcării pentru Credinţă şi Constituţie, scopul acestor conferinţe era acela de a decide o bază comună sumară pentru unirea tuturor Bisericilor, unire care ar fi trebuit să aibă loc imediat după o astfel de conferinţă. În fața unei asemenea atitudini, toţi delegaţii ortodocşi de la Lausanne au semnat o declaraţie pe care au adresat‑o adunării, prin care au subliniat că „unirea Bisericilor este posibilă numai pe baza credinţei şi a mărturisirii Bisericii celor Șapte Sinoade Ecumenice din primul mileniu al erei creştine, iar o împărtăşire cu cele sfinte (communio in sacris) nu este posibilă fără mărturisirea credinţei comune în integralitatea ei“, dar şi că „ortodocşii sunt dispuşi să coopereze cu alte Biserici în domeniul etic şi social” (Athanasios Basdekis, „Orthodoxe Kirche und Ökumenische Bewegung. Dokumente – Erklärungen – Berichte 1900‑2006”, Verlag Otto Lembeck, Frankfurt/Main und Bonifatius Verlag, Paderborn, 2006, p. 21 ş.u.).

La cea de‑a doua Conferinţă Mondială pentru Credinţă şi Constituţie, care a avut loc la Edinburgh, Scoţia, în 3‑18 august 1937, au fost reprezentate numai câteva Biserici Ortodoxe, dintre ele lipsind şi Biserica Ortodoxă Română. Printre participanţii ortodocşi de la această conferinţă s‑au remarcat preoţii profesori Serghie Bulgakov (1871‑1944) şi George Florovsky (1893‑1979). Şi de această dată, ortodocşii au semnat o declaraţie prin care confirmau şi întăreau punctele de vedere referitoare la unirea Bisericilor din declaraţia ortodoxă de la Lausanne.

În deceniul al IV‑lea al secolului trecut, cele două mişcări, respectiv cea pentru Viaţă şi Acţiune şi cea pentru Credinţă şi Constituţie, au dus tratative pentru a se uni într‑un organism comun, care să coordoneze şi să asigure cooperarea dintre ele. De altfel, conferinţele mondiale din 1937 ale celor două mişcări ar fi trebuit să se ţină în acelaşi loc, dar la acea dată pregătirile pentru apropierea lor erau încă în curs de desfăşurare. În acel an, însă, s‑a hotărât unirea celor două mişcări într‑un „consiliu mondial”, dar izbucnirea celui de al II‑lea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, a întârziat aceste lucrări, astfel că înfiinţarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor– CEB (Conseil Œcuménique des Églises) a avut loc abia în 1948, cu prilejul primei Adunări Generale a acestuia, respectiv prin unirea celor două mişcări amintite mai sus. Prima Adunare Generală a CEB a avut loc la Amsterdam, în Olanda, între 22 august și 4 septembrie 1948, şi a discutat tema generală „Dezordinea omului şi planul lui Dumnezeu”(Manâs Disorder and Godâs Design). La această Adunare au participat în total 351 delegaţi din 147 Biserici, printre care s‑au numărat şi delegaţii următoarelor Biserici Ortodoxe: Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei, Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ciprului şi Biserica Greciei. Aceste Biserici Ortodoxe au devenit membre ale CEB chiar în anul 1948. Printre ortodocşii prezenţi la Adunarea de la Amsterdam s‑au numărat şi delegaţii Bisericii Ruse din America, devenită membră a CEB în anul 1953. La Amsterdam, Mitropolitul Ghermanos de Tiatira, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, a dat citire unei declaraţii prin care se preciza că din cauza situaţiei create după război delegaţii ortodocşi nu s‑au putut pregăti cum trebuie, de aceea ei se vor supune hotărârilor Bisericilor lor, care vor studia deciziile luate în legătură cu înfiinţarea CEB şi cu scopul acestei organizaţii.

Înainte de Adunarea Generală de la Amsterdam, mai precis între 1 și 18 iulie 1948, s‑a desfăşurat la Moscova o Conferinţă inter‑ortodoxă, convocată şi găzduită de Biserica Ortodoxă Rusă, cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la declararea autocefaliei sale. Această conferinţă, la care Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată printr‑o delegaţie condusă de Patriarhul Justinian Marina (1948‑1977), a discutat, printre altele, condiţiile de participare a Bisericilor Ortodoxe la Adunarea de la Amsterdam, unde toate fuseseră invitate. Prin declaraţia „Mişcarea Ecumenică şi Biserica Ortodoxă”, Întâistătătorii şi reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe întruniţi la Moscova au constatat că scopurile Mişcării Ecumenice, care urmau să se concretizeze prin înființarea CEB, aveau drept ţintă organizarea unei „Biserici ecumenice”; apoi că această mişcare a renunţat la convingerea că unirea Bisericilor este posibilă, ideii de unitate i s‑a atribuit „o importanţă pedagogică secundară pentru generaţiile viitoare”, şi că exigenţele de credinţă au fost reduse la o singură condiţie, şi anume la recunoaşterea că „Iisus Hristos este Domnul nostru”, ceea ce reprezintă o minimalizare a credinţei creştine. Pe baza acestor constatări, Bisericile Ortodoxe reprezentate la conferința de la Moscova au renunţat să trimită delegaţi la prima Adunare generală a CEB.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!