Documentar
Denis de Rougemont - politicianul creştin

Denis de Rougemont - politicianul creştin

Adrian Agachi, 16 Aprilie 2011

Denis de Rougemont a fost unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai Europei. S-a numărat printre fondatorii proiectului Uniunii Europene. Datorită lui există astăzi faimosul Institut de Studii Europene cu sediul la Geneva. Pe lângă aceste merite politice excepţionale, Denis de Rougemont mai poate fi apreciat şi pentru scrierile sale creştine. Cartea sa "Partea diavolului" rămâne o sursă fundamentală în domeniul demonologiei moderne. Înainte de a fi om politic şi scriitor, Denis de Rougemont a fost creştin. Influenţa religioasă s-a datorat în mare măsură tatălui său, care făcea parte din cler. Georges de Rougemont era de asemenea descendentul unei familii nobiliare cu o istorie de peste şase secole. Principiile aristocratice şi credinţa curată au fost valorificate pe deplin de către tânărul Denis.

Cariera literară a lui Denis a început foarte devreme. La doar 24 de ani este numit director al editurii "I Serve". Talentul pe care îl poseda ajunge repede cunoscut. A publicat biografii ale marilor scriitori: Kierkegaard, Karl Barth, Nikolai Berdiaev, Jose Ortega y Gasset, şi a intensificat colaborarea cu autorii nonconformişti ai vremii: Gabriel Marcel, Emmanuel Mounier, Robert Aron. Prin aceste două direcţii, Denis de Rougemont a transformat mica editură pe care o conducea

într-una prolifică şi profitabilă. Din nefericire, aşa cum se întâmplă în cazul extinderii prea rapide a afacerii, editura dă faliment în doar trei ani de la numirea sa ca director. Creşterea financiară nu fusese de bun augur. Tinereţea îşi arată lipsa de experienţă. În 1933, la momentul falimentului editurii, Denis de Rougemont rămânea un tânăr promiţător. Avea doar 27 de ani. Se căsătorise cu un an în urmă cu Simone Vion. Soţia l-a ajutat să se redreseze din punct de vedere emoţional.

Revoluţionarul abil

Denis de Rougemont a devenit o persoană cunoscută din punct de vedere politic abia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Precocitatea literară a fost întărită de cea politică. Fiind elveţian ca origine, se înrolează în 1939 în armata acestui stat. În momentul intrării naziştilor în Paris, scrie un manifest împotriva doctrinei hitleriste. Este arestat şi condamnat la 15 zile de detenţie. În mod paradoxal, petrece aceste zile în biroul său de ofiţer primind laude pentru articol. Arestarea sa era mai mult de faţadă pentru a nu deveni ţinta spionajului german. În 1940 se stabileşte la New York, având drept misiune reabilitarea politică a Elveţiei în faţa americanilor. Se întâlneşte aici cu numeroşi scriitori şi pictori francezi: Andre Breton, Max Ernst, Marcel Duchamp. În 1946 scrie un articol îndreptat împotriva folosirii bombei atomice. Denis de Rougemont era intrigat de dezastrul nuclear îndreptat împotriva Japoniei.

Pentru a contracara o viitoare dezvoltare a unor ideologii nefaste, Denis de Rougemont concepe un plan pentru o unificare europeană. Scrierile sale în această direcţie au dus la discuţii avansate privind crearea unei instituţii paneuropene. În 1963 Denis de Rougemont reuşeşte să inaugureze Institutul de Studii Europene cu sediul la Geneva. Prin această mişcare se dorea realizarea unei unităţi culturale între ţările europene. Ceea ce dorea Denis de Rougemont era să poată contribui la existenţa unui adevărat progres spiritual al Europei. "Luate în ansamblu şi în intenţiile lor generale, progresele pe care le celebrăm se rezumă în cuvântul a steriliza. Fie în dragoste (măsuri anticoncepţionale), fie în viaţa personală (asigurări), fie în educaţia tineretului, fie în medicină, fie în politica internaţională, suntem pe cale de a împinge până la limită o experienţă fără precedent de asepsie generalizată şi de extincţie a riscurilor înainte de termen." Noutăţile moderne trebuiau convertite. Este greu de spus în ce măsură lucrul acesta a reuşit în Europa actuală. La 79 de ani, pe 6 decembrie 1985, încărcat de zile şi laude, Denis de Rougemont se stingea la Geneva. Misiunea sa fusese dusă la bun sfârşit.

Libertatea luciferică şi libertatea duhovnicească

Fără îndoială cel mai important dar al lui Dumnezeu făcut omului este libertatea. Ea nu poate fi păstrată decât în spaţiul unei creşteri duhovniceşti. Omul este lipsit de libertate în momentul în care păcătuieşte. Aici intervine "libertatea" satanică. "Omul este liber, şi aceasta înseamnă că el este plasat în fiecare clipă într-o dublă posibilitate: a face binele pe care îl vrea Dumnezeu şi care îl va elibera; sau a face binele pe care îl vrea el, după poftele lui, şi el se va găsi imediat înlănţuit. Fiţi liberi "pentru nimic", fără condiţii şi fără ţeluri, fiţi liberi să faceţi ce vă place, şi veţi face probabil ceea ce îi place Diavolului. Dar fiţi liberi să vă identificaţi şi să îndepliniţi vocaţia pe care v-a dăruit-o Dumnezeu, şi atunci veţi scăpa din ciclul mecanic în care v-a aruncat naşterea voastră şi rasa voastră, greşelile voastre şi opinia care domină." Vocaţia omului este cea care îl îndrumă spre libertate. Vocaţia pe care Dumnezeu a sădit-o în interiorul inimii lui. Pentru a o urma, omul trebuie să se elibereze din lanţurile patimilor şi să lepede plăcerea ameţitoare a ispitelor. Altfel redevine prizonierul propriului egoism. Patima este o lepădare a vocaţiei de a deveni prieten al lui Dumnezeu.

Isteria mulţimii

Oamenii fug în zilele noastre de propriul eu. Nu doresc să se vadă aşa cum sunt de fapt. Pentru a evada din acest proces în care eşti aproape obligat să te cunoşti pe tine însuţi, încerci să te dizolvi în plăcerea maselor. Mulţimea este însă doar o formă fără chip şi fără raţiune, o zonă în care simţi cel mai pregnant propria depersonalizare. Citându-l pe Kierkegaard, Denis de Rougemont spune: "Pentru asta se strâng oamenii în turme, pentru ca isteria naturală şi animală să-i poată cuprinde, pentru ca să se simtă stimulaţi, înflăcăraţi şi scoşi din ei înşişi". Concertele zgomotoase, manifestaţiile de stradă, turbulenţele violente sunt tot atâtea prilejuri de exaltare psihică. Mulţimile terorizează, înfruntă, distrug orice limită, orice lege. Tocmai de aceea sunt izvorul multor nenorociri. Lucrul cel mai prezent aici este hipnoza colectivă, însoţită de flecăreala agresivă. "Secolul al XX-lea va apărea în viitor ca un fel de coşmar vebal, de cacofonie delirantă. S-a vorbit în el mai mult decât se vorbise vreodată; imaginaţi-vă posturile acelea de radio care nu mai pot tăcea nici zi, nici noapte, în care cuvintele sunt rostite atâtea pe secundă, fie că există sau nu auditori, că sunt sau nu lucruri de spus. Timpul în care cuvintele se uzau mai repede decât în orice alt secol al istoriei, timpul marii prostituţii a acestor cuvinte care trebuiau să fie măsura adevărului şi despre care Evanghelia spune că la sursa lor ele sunt "viaţa şi lumina oamenilor!" Desfrânarea mulţimii este în primul rând una de ordin verbal. Cuvintele au devenit doar forme goale de sens."

Ierarhia în lumea modernă

Una dintre marile dileme ale lumii contemporane este ierarhizarea familială. Este normal ca bărbatul să conducă? Sau trebuie să existe şi familii în care această putere să fie uzurpată? Ceea ce nu se înţelege în lumea modernă este că într-o familie normală ambii soţi conduc prin ascultare. Amândoi ascultă unul de celălalt. Deciziile nu se iau unilateral decât în cazuri extreme. Puterea conducerii stă în cererea sfatului, nu în impunerea propriei păreri. De aceea Denis de Rougemont a văzut în schimbarea ierarhiei familiale o adevărată dramă. Femeia se împlineşte prin supunere, nu devine o slujnică neînsemnată. "Femeia care nu mai este dominată de bărbat - fie că vina este a bărbatului sau a ei înseşi - îşi pierde feminitatea sau devine sclava ei. În acest din urmă caz, ea nu-şi mai concepe libertatea decât sub forma unei pasiuni pure, independentă de orice obiect, dispreţuindu-l fără să şi-o mărturisească, pe cel care se oferă să o fixeze - şi cu atât mai mult dacă reuşeşte să o facă." Tragedia modernă este întregită de bărbaţii care se supun necondiţionat oricui. Ascultarea trebuie întregită de o părere personală, altfel se transformă în servilism vulgar. "În realitate femeia nu este Poartă a infernului decât pentru cei care se lasă convinşi să vadă în ea o poartă a Cerului. Montaigne o spune bine, împotriva romanticilor din toate timpurile: "Între noi vorbind, sunt lucruri pe care

le-am văzut întotdeauna constituind un acord ciudat: opiniile supracereşti şi moravurile subpământene". Familia creştină trebuie să caute întotdeauna smerenia care înfrumuseţează, şi nu mândria care deformează. Avem şi îngeri păzitori pe care trebuie să îi ascultăm şi să le urmăm exemplul. "Ajutorul Arhanghelului Mihail, şeful suprem al legiunilor cereşti, este cel mai mare care ne-a fost dat în lupta împotriva satanei. Căci Sfântul Mihail triumfă irezistibil prin rostirea pur şi simplu a numelui său, prin singurul strigăt al numelui său care vrea să spună: Quis sicut Deus? "Cine este ca Dumnezeu?" Şi strigătul acesta îl striveşte pe

diavol, lancea aceasta străpunge şarpele care şuiera: "Veţi fi asemenea lui Dumnezeu". Numele însuşi al lui Mihail formulează şi defineşte ordinea cerească, chezăşia inalienabilă a oricărei încrederi omeneşti."


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!