Patristica
Deosebirea duhurilor - rod al rugăciunii curate

Deosebirea duhurilor - rod al rugăciunii curate

Alexandru Ghioca, 10 Noiembrie 2013
Viaţa omului şi inima sa sunt un permanent câmp de luptă între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între adevăr şi minciună, între Dumnezeu şi demon. Dumnezeu doreşte să-l câştige pe om prin iubire şi bunătate, satana caută să-l robească prin viclenie şi răutate. Aparent, alegerea omului ar fi destul de uşoară, dar ce te faci când satana ia chip de înger al luminii (II Cor. XI -14), iar slujitorii săi, apostoli mincinoşi şi antihrişti (II Cor. XI - 13; I Ioan II - 18), îi imită cu neruşinare pe adevăraţii trimişi ai lui Hristos pentru ca prin înşelăciune să-l abată pe om de la calea mântuirii?
 
Potrivit Sfintei Scripturi, care este cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor spre a-i călăuzi către Împărăţia cerurilor, Dumnezeu Cel Întreit în Persoane este Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute: „Că în El (Fiul) au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute“ (Col. 1-16). Dacă prin cele văzute se înţelege lumea materială în general şi omul în special, prin cele nevăzute, prin „cer“, înţelegem lumea spirituală a îngerilor. Atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfânta Tradiţie ne învaţă că lumea îngerilor a fost creată mai întâi: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei“ (Iov 38-7). Îngerii au fost creaţi din bunătatea lui Dumnezeu, spre slava, lauda şi slujirea Sa şi spre a face cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc“ (Ps. 103-4). Îngerii sunt făpturi spirituale personale, înzestrate cu raţiune, voinţă liberă şi sentimente, pe care însă le-au pus în slujba lui Dumnezeu, întărindu-se astfel prin ascultare plină de recunoştinţă şi iubire în sfinţenie, după asemănare cu Creatorul lor. Potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul, îngerii buni, care sunt în număr foarte mare, sunt împărţiţi în trei triade, anume: Serafimii, Heruvimii şi Tronurile; Domnii, Puteri şi Stăpâniri; Începătorii, Arhangheli şi Îngeri. Pentru că îngerii lucrează pentru mântuirea noastră, de la Botez fiecare om îşi are îngerul său păzitor: „Căutaţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mai mici; că zic vouă: că îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri“ (Matei 18-10).
 
Mai înainte de zidirea lumii materiale, în lumea spirituală au existat o răzvrătire şi o cădere. Lucifer, care era cel mai strălucitor şi înţelept dintre Serafimi, s-a gândit cu trufie să se aşeze în locul lui Dumnezeu, să se facă singur dumnezeu, asemenea cu Creatorul său. Acest gând însă i-a provocat căderea din cer (Luca 10-18), împreună cu el căzând o mulţime de alţi îngeri care au urmat de bunăvoie sfatului său nebunesc; astfel, din îngeri buni şi luminoşi au devenit îngeri răi şi întunecaţi, din slujitori ai Lui au ajuns potrivnici ai Săi. Lucrarea principală a diavolilor este de a se opune planului lui Dumnezeu de mântuire a omului, de a-l depărta pe acesta de poruncile lui Dumnezeu şi de a-l atrage prin înşelăciune în propria lor cădere: „Şi pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci şi-au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari“ (Iuda 1-6). Diavolii nu-i pot obliga pe oameni să păcătuiască, dar îi pot ispiti, îi pot momi, îi pot înşela ca să se depărteze de Bunul Dumnezeu: „Fiţi treji, privegheaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită“ (I Petru 5-8). Ispitirea omului de către diavol este îngăduită de Dumnezeu, pentru că astfel se desparte grâul de neghină, credincioşii de necredincioşi şi se întăreşte credinţa celor care vor să rămână fideli Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos.
 
„Nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu“ (I Ioan 4-1)
 
Pentru a-i îndepărta pe oameni de la adevărul descoperit de Dumnezeu, satana şi slujitorii săi îi ispitesc şi-i amăgesc pe aceştia în diferite moduri: prin patimi şi pofte trupeşti, prin învăţături rătăcite, prin lucrări vrăjitoreşti, prin arătări şi minuni mincinoase. Ce poate face omul în faţa acestor atacuri? Poate să le respingă cu tărie? Poate, dar nu singur şi nu oricum. Poate să nu cedeze atacurilor diavoleşti şi să nu păcătuiască doar dacă are în sine viu şi lucrător harul Duhului Sfânt; harul mântuitor şi pecetea Duhului le primim prin Sfintele Taine ale Botezului şi Mirungerii şi le păstrăm prin Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei şi prin participarea la întreaga viaţă sfinţitoare a Bisericii lui Hristos. Inima curăţită de păcate prin lucrarea poruncilor evanghelice poate primi harul Duhului şi darurile Sale: „Unuia I se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţa, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh; unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor“ (I Cor. 12, 8-10). Dintre aceste daruri, cel al deosebirii duhurilor, numit şi dreapta socoteală sau discernământ duhovnicesc, este cel mai de seamă. Desigur, oamenii au un oarecare discernământ, însă acesta este adeseori tulburat şi întunecat de patimi. Totuşi, printr-o lucrare duhovnicească susţinută, prin rugăciune stăruitoare, prin citirea Sfintei Scripturi, prin cultivarea smereniei, răbdării şi înfrânării, omul poate dobândi acest har. Darul deosebirii duhurilor este capacitatea omului de a discerne adevărul, de a judeca drept, de a hotărî şi de a lucra după voia lui Dumnezeu, urmând în toate iubirea aproapelui. „Dreapta socoteală este făclie în întuneric, întoarcere celor rătăciţi, luminarea celor cu vederea scurtă“ (Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia vol. 9), iar cei care o dobândesc ştiu să deosebească cele bune de cele rele, să aprecieze sănătatea sufletească şi să fugă de boala păcatului. Ascultarea duhovnicească (a creştinului de duhovnicul său şi a clericului de ierarhul său) aduce umilinţă în suflet, iar umilinţa pregăteşte sufletul pentru primirea harismei discernământului: „Dreapta judecată nu se dobândeşte decât printr-o adevărată umilinţă. Prima dovadă de umilinţă este aceea de a supune la examenul celor bătrâni toate gândurile şi faptele noastre“ (Avva Moise citat de Sfântul Ioan Casian în Convorbiri duhovniceşti, PSB 57). Postirea, privegherea, milostenia, dispreţuirea celor pământeşti şi chiar însingurarea pot fi mijloace care conduc către desăvârşire, dar „chiar dacă există din belşug virtuţile arătate mai sus, este destul să lipsească dreapta judecată, pentru a slăbi puterea celorlalte“; doar dreapta judecată îl învaţă pe om „să meargă întotdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevărat împărătească, şi nu-i permite nici să se urce la dreapta virtuţilor, adică din exces de zel şi din trufie să depăşească măsura dreptei credinţe, dar nici să alunece la stânga viciilor prin delăsare şi neglijenţă, adică sub pretextul ocrotirii trupului să ajungă la situaţia contrară, aceea a lenevirii sufletului“ (Sfântul Antonie cel Mare citat de Sfântul Ioan Casian în Convorbiri duhovniceşti, PSB 57). Discernământul duhovnicesc este ochiul şi luminătorul trupului (Matei 6-22), iar când omul a dobândit prin multe osteneli acest dar al lui Dumnezeu, atunci lumea sa lăuntrică este luminată de acest soare spiritual şi el vede limpede şi judecă drept în lumina Cuvântului lui Dumnezeu toate gândurile, cuvintele şi faptele sale şi ale aproapelui, devenind călăuză nemincinoasă pe calea cea strâmtă care duce la Împărăţia lui Dumnezeu.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!