Depresia, păcatul şi boala secolului XXI

ştefan Mărculeţ, 18 August 2007

În viaţa fiecărui om există momente dificile, care generează în sufletul omului o stare de profundă tristeţe. Moartea unei rude, un eşec profesional ori un moment de cumpănă reprezintă situaţii în care psihicul nostru este pus la încercare. De multe ori, starea de tulburare interioară, angoasa şi lipsa motivaţiei în activităţile zilnice se prelungesc mai mult decât ar trebui, provocând şi mai multe probleme. Ne simţim părăsiţi, loviţi de soartă, fără un scop în viaţă şi fără motive de a trăi. Când această stare nu dispare, când nu vindecăm aceste răni, putem vorbi de o boală, şi anume depresia sau tristeţea, cum o numesc teologii. Un studiu recent al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii arată că depresia va fi, în 2010, a doua boală de pe planetă, devansând cancerul. Această preconizare este înfricoşătoare, căci starea depresivă este extrem de periculoasă pentru psihicul omului. De aceea, este absolut necesar să ştim cum putem preveni această boală, considerată şi păcat, şi cum putem să ne vindecăm de ea, în cazul în care aceasta s-a instalat deja în noi.

Este destul de dificil să determinăm cauzele stării depresive. Medicii de specialitate arată că, de multe ori, depresia are la bază o stare de profundă tristeţe, provenită de la o cumpănă în viaţă. „Cu toate că se consideră că depresia este o stare de tristeţe extremă, există o foarte mare diferenţă între depresia clinică şi starea de tristeţe. Tristeţea constituie o reacţie umană naturală faţă de circumstanţe percepute ca defavorabile. Fiecare individ experimenează tristeţea într-un anumit moment al vieţii sale. Lucurile se schimbă însă în cazul depresiei“, ne arată dr. Gabriel Crumpei, medic primar psihiatru la Ambulatorul de specialitate al Spitalului „Sf. Spiridon“ din Iaşi şi doctor în psihologie.

Depresia poate avea şi cauze biologice, cum ar fi tulburări ale sistemului nervos, de cele mai multe ori venite pe un fond genetic, ori chiar administrarea incorectă a unor medicamente care provoacă un dezechilibru al substanţelor chimice din creier (neurotransmiţători). Aşadar, putem vorbi despre o combinaţie de factori biologici, psihologici şi din mediul înconjurător.

Păcatul, una dintre cauzele depresiei

Pe lângă aceste cauze, se crede că depresia ar avea la bază şi un factor de care se ţine seama mai puţin, şi anume cel spiritual. Când viaţa unui om este stăpânită de vicii şi păcate, se consideră că acel om poate cădea foarte repde într-o stare depresivă. „Ca moralişti, ca preoţi, ca duhovnici, observăm un lucru dramatic în lumea contemporană, şi anume că lumea aceasta este tot mai frământată, tot mai bulversată şi mai împrăştiată, că omul zilelor noastre este tot mai frământat şi mai tulburat, un om scindat lăuntric. Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că «păcatul sfâşie firea umană, o scindează». De aceea este omul atât de neîmpăcat cu Dumnezeu, cu semenii şi chiar cu el însuşi. Rănile păcatului, şi urmările nefaste ale acestuia, şi ale patimilor, care nu sunt altceva decât cronicizarea păcatelor, se încrustează adânc în viaţa sa. Dacă păcatul este o greşeală izolată, patima este un păcat cronicizat. Cred că nu exagerez când spun că depresia este o formă de cancer moral. Depresia, cu efectele ei mai dramatice, cum ar fi deznădejdea, disperarea sau sinuciderea, poate fi considerată consecinţă al patimilor. Sf. Părinţi vorbesc despre un catalog al patimilor, despre şapte, respectiv opt patimi generale, tristeţea sau depresia ocupând un loc special. Ultima cauză a tuturor acestor împrăştieri ale omului sau divizări la nivelul eu-lui, al relaţiilor cu semenii sau cu aproapele, o constituie căderile de natură religioasă“, ne-a mai spus părintele Ioan Cristinel Teşu.

Îi părăseşte Dumnezeu pe depresivi?

Considerată un păcat, depresia sau tristeţea poate afecta grav sufletul creştinului. Ea poate duce la o stare de deznădejde şi chiar la suicid, ceea ce reprezintă păcate foarte grave. Omul deznădăjduit consideră că Dumnezeu nu-l mai ajută, că este o victimă a fatalismului. „Nu trebuie să credem că Dumnezeu, în astfel de momente, se îndepărtează de noi, că îşi întoarce spatele sau ne refuză. Parabola biblică a fiului risipitor ne demonstrează un mare adevăr al vieţii noastre creştine, acela că Dumnezeu este Părintele nostru cel Bun şi Iubitor, Care ne poartă de grijă în fiecare clipă din viaţă, că Dumnezeu este fratele nostru mai mare şi bun, care ne luminează drumul în viaţă prin sfaturile sale. În lumea noastră este foarte greu să găsim prieteni sinceri, oameni apropiaţi de sufletul nostru, care să nu aibă nici un interes cu noi, cu care să întemeiem o relaţie de prietenie duhovnicească. Este foarte greu, iar dacă Dumnezeu are un interes cu noi, acela nu este altul decât mântuirea sufletului nostru. Cred că toate aceste momente sau toate aceste clipe de tristeţe, deznădejde şi disperare - şi să nu uităm că, aşa cum ne învaţă Sfinţii noştri Părinţi, aceste momente pot dura de al câteva clipe, secunde sau minute şi până la ani îndelungaţi sau chiar o viaţă de păcat sau de patimă - nu sunt momente în care Dumnezeu ne-a părăsit, pentru că El nu ne părăseşte niciodată. Oricât de adânciţi am fi în păcate, Dumnezeu aşteaptă cu dragoste, bunătate şi răbdare întoarcerea noastră, până în ultima clipă a vieţii noastre, aşa cum ne demonstrează Biblia şi Sfinţii Părinţi. Aceste momente trebuie mai degrabă înţelese ca momente în care, noi, din cauza păcatelor şi a patimilor în care suntem târâţi, cu voia noastră ne îndepărtăm mult de Dumnezeu, refuzând relaţia sau legătura cu El în acest dialog, prin această vorbire sinceră şi intimă pe care o reprezintă rugăciunea“, ne arată părintele Teşu.

Slujbele religioase vindecă tristeţea

Fiind considerată un păcat, preoţii recomandă anumite remedii spirituale, care au la bază rugăciunea şi practicarea virtuţilor. Desigur, orice boală are un tratament medicamentos, iar în cazul nostru există şi o psihoterapie, care poate fi realizată şi de preot. Mai mult decât atât, viaţa unui depresiv se poate schimba prin includerea acestuia într-o comunitate, cum ar fi cea dintr-o parohie. „Aş dori să amintesc cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, care descrie cele 30 de trepte ale urcuşului duhovnicesc spre mântuire, spre unirea cu Dumnezeu, nişte cuvinte pe care, dacă oamenii cu astfel de probleme le-ar sădi în sufletele lor, cu siguranţă lumea ar arăta altfel: rugăciunea este securea împotriva deznădejdii, este armă împotriva tristeţii. Trebuie să conştientizăm gravitatea acestei boli, a acestei patimi şi să încercăm, în mod personal, să luptăm împotriva ei, prin credinţă statornică, prin rugăciune stăruitoare. În acelaşi timp, să nu uităm un lucru foarte important, şi anume că întregul nostru cult bisericesc, este un remediu sau un mijloc foarte important pentru vindecare. rugăciunea comună sau cea eclesială, care se săvârşesc în Sfânta Biserică, constituie un mijloc foarte eficient de luptă împotriva tristeţii sau a depresiei. Statisticile medicale arată că omul depresiv sau trist are tendinţa de a se autoizola, de a se interioriza, refuză comunicarea cu semenii, cu cei din jurul său şi începe să îşi depene, în minte, tot felul de scenarii negativiste, pesimiste în legătură cu viitorul ori cu prezentul său, în legătură cu viaţa sa, în general. Or, în astfel de momente, psihologia şi psihiatria recomandă omului aflat în depresie să încerce să comunicie, să încerce să se exteriorizeze, să-şi împărtăşească toate aceste stări negative, aceste deziluzii, eşecuri sau înfrângeri din viaţa sa unor persoane apropiate şi, în special, duhovnicului care, prin harul primit la hirotonie, are puterea de a lega şi dezlega, în faţa lui Dumnezeu, păcatele semenilor şi de a uşura sufletul. Cred că, dacă am avea duhovnici mai mulţi, cu mai multă experienţă şi implicare, problemele acestea s-ar rezolva, astfel încât psihoterapeuţii ar şoma. Eu aş recomanda ca în astfel de momente de tristeţe să frecventeze biserica, să meargă la o slujbă, să meargă la o Sfântă Liturghie şi vor descoperi acolo un lucru foarte important, şi anume că atât în rugăciunea comunitară, cât şi în cea personală nu sunt singuri, abandonaţi, ci în comuniune cu ceilalţi semeni, alcătuind poporul lui Dumnezeu, că noi suntem fraţi şi surori întru Domnul şi că împreună rugându-ne lui Dumnezeu, putem fi de folos unii altora.“, ne-a spus pr. Ioan Cristinel Teşu.

Să ne cunoaştem bine în interior

„Îndemn pe toţi oamenii să conştientizeze starea lor duhovnicească, să dea dovadă de eroism şi să pătrundă în propriul suflet. S-ar putea să găsească lucruri frumoase sau bune, multe virtuţi sau fapte bune şi să le continue, dar s-ar putea să găsească şi umbre şi lucruri negative. Cred că de aceea evită omul de astăzi dialogul cu el însuşi, din teama de a găsi aceste lucruri. Dar trebuie să-şi facă acest examen de conştiinţă, pentru a se cunoaşte mai bine şi a vedea cum, prin ajutorul lui Dumnezeu, poate să descopere lucrurile bune sau rele şi să-şi îmbunătăţească viaţa duhovnicească. Rugăciunea ne dă sentimentul că niciodată nu suntem abandonaţi, că indiferent din ce colţ al lumii suntem, nicidată nu suntem străini şi singuri, ci dimpotrivă, Dumnezeu este alături de noi. Cred că fiecare dintre noi trebuie să-şi revizuiască sistemul de valori, să încerce să aşeze la temelia vieţii sale o credinţă neşovăielnică, statornică şi o rugăciune stăruitoare, pentru că în viaţa unui om, cred eu, rugăciunea şi credinţa sunt adevărate barometre ale vieţii religioase, spirituale. Un om care se bazează pe credinţă şi se întăreşte cu rugăciunea nu este atât de vulnerabil, aşa cum este omul modern, care are alte valori decât cele spirituale, iar o simplă adiere de vânt, care înseamnă periclitarea acestor pseudo-valori pe care el le-a aşezat la temelia vieţii sale, îl aruncă într-o stare de depresie sau de tristeţe“, spune pr. Ioan Cristinel Teşu.

Rugăciunea trebuie însoţită de un tratament

Chiar dacă rugăciunea şi slujbele religioase au efect benefic asupra celui cuprins de o stare depresivă, medicii recomandă şi un tratament ori psihoterapie. „Alegerea tratamentului se stabileşte în urma evaluării. Există o mare varietate de antidepresive şi psihoterapii care pot fi utilizate pentru tratarea tulburărilor depresive. Persoanele care prezintă forme mai uşoare pot fi vindecate numai prin aplicarea unei psihoterapii, fără a se recurge şi la medicaţie. Cei cu tulburare depresivă moderată sau severă beneficiază de antidepresive. Cei mai mulţi au nevoie de un tratament combinat: medicaţia, pentru a scăpa de anumite simptome, şi psihoterapia, pentru a învăţa cum să se descurce cu depresia. În funcţie de diagnosticul stabilit şi de gradul de severitate al depresiei, psihiatrul poate prescrie medicamente sau poate aplica pacientului metode psihoterapeutice. Terapia electroconvulsivă (ECT) este folositoare în cazul indivizilor care nu pot lua antidepresive, iar depresia pe care o prezintă este atât de gravă încât ameninţă viaţa. Electrozii sunt plasaţi în zone speciale ale capului, pentru a trimite impulsuri electrice. Persoanele care primesc ECT nu experimentează în mod conştient stimularea electrică. Există mai multe tipuri de medicaţie antidepresivă utilizată în tratarea tulburărilor depresive: antidepresive triciclice, inhibitori de monoaminoxidază (I.M.A.O.) şi inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei, ai noradrenalinei sau a ambelor (serotonina şi nonradrenalina).

În unele situaţii, doctorul va încerca administrarea unei varietăţi de antidepresive înainte de a decide care este cea mai eficientă medicaţie sau combinaţie de medicamente şi în ce doze trebuie prescrise.

Pacienţii sunt tentaţi, de multe ori, să întrerupă medicaţia prescrisă. Ei observă că se simt mai bine, drept urmare se gândesc că nu mai au nevoie de medicamente. Sau, din contră, se pot gândi că medicamentele pe care le iau nu-i ajută în nici un fel. Este foarte important să iei medicamentele prescrise, chiar dacă, în unele cazuri, efectele secundare îşi fac mai repede simţită prezenţa decât activitatea medicamentului în cauză. Nu trebuie să iei nici o decizie majoră în privinţa medicamentului, fără să te consulţi cu medicul specialist“, ne-a explicat dr. Crumpei.

Depresia clinică

Medicii specialişti consideră depresia o boală extrem de periculoasă. Ea se manifestă în diferite forme şi are anumite efecte devastatoare pentru psihicul bolnavului. „Pentru o mai bună clarificare a diferenţelor dintre tristeţea normală şi starea depresivă, vom folosi criteriile specifice de diagnosticare a depresiei clinice. Persoana care suferă de tulburări depresive trebuie fie să prezinte o stare depresivă, fie să aibă o lipsă de interes faţă de activităţile zilnice pe o perioadă de cel puţin două săptămâni. Aceste schimbări trebuie să reprezinte modificări serioase comparativ cu stările de spirit normale şi să agraveze buna funcţionare în viaţa de zi cu zi. O stare depresivă ce survine în urma consumului de alcool, de droguri sau de medicamente prescrise pentru alte boli nu constituie o tulburare depresivă majoră. Tulburările depresive se caracterizează, în general, prin instaurarea stării depresive de-a lungul întregii zile, pe parcurs de minim 2 săptămâni, indicată fie de observaţii subiective (sentimente de tristeţe sau de goliciune emoţională) fie de remarcile făcute de cei din jur. Copiii şi adolescenţii prezintă o mare irascibilitate aproape în orice moment al zilei. Apoi, apare o diminuare a interesului şi a plăcerii din orice activitate care înainte reuşea să trezească atât interesul, cât şi atenţia. Apar schimbări semnificative înregistrate în privinţa greutăţii (anorexie, bulimie), dar şi insomnie sau a hipersomnie zilnică (sau survenită aproape în fiecare zi). Depresivii sunt agitaţi sau, din contră, apare o încetineală a mişcărilor. Oboseala şi lipsa de energie se resimt aproape în fiecare zi. Ceea ce e şi mai grav este că se re

simt sentimente de desconsiderare şi învinovăţire, abilităţi scăzute de gândire şi de concentrare survenite aproape în fiecare zi şi gânduri suicidare recurente, lipsite de un plan specific sau încercări suicidare sau planuri detaliate privind luarea propriei vieţi“, ne-a arătat dr. Gabriel Crumpei.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!