Theologica
Despre consacrarea lumii

Despre consacrarea lumii

Adrian Agachi, 24 August 2010

Diferendul dintre cultură şi credinţă s-a manifestat deseori în cursul secolelor. După ce, în primele paisprezece veacuri după Întruparea Mântuitorului, credinţa a fost considerată stăpână peste cultură, în ultimele şase veacuri, lucrurile au luat o turnură dramatică, iar cultura a început să fie slujită de o credinţă slabă şi amestecată cu multe erori. Paul Evdokimov oferă o analiză interesantă privind faptul că acest conflict atât de popularizat constituie de fapt o dilemă falsă. Cultura şi credinţa nu se exclud reciproc şi nici nu trebuie considerate ca fiind într-un conflict aprig.

Întruparea Mântuitorului nu a însemnat doar o misiune adresată salvării iudeilor, ci a lumii întregi. Pe de altă parte, întreaga lume este rodul creaţiei lui Dumnezeu. Cultura, prin urmare, nu este lipsită de sacralitate şi, prin acest aspect, are o legătură strânsă cu credinţa. "A supune pământul" înseamnă a face din el Templul lui Dumnezeu. A con-sacra lumea înseamnă a o trece din stadiul demonic la acela de creatură conştientă de Dumnezeu. Nici o formă de viaţă sau de cultură nu poate ieşi din universalismul Întrupării. Chip al tuturor perfecţiunilor, Hristos a asumat preoţia, dar şi laicatul, adică toate meseriile şi profesiunile din această lume. "Dumnezeu a iubit lumea" aflată sub păcat. Victoria lui Hristos, condusă până la pogorârea în infern, reliefează o dimensiune cosmică în stare să desfiinţeze toate graniţele. Precum doxologia, care întinde slava lui Dumnezeu asupra tuturor oamenilor, îndumnezeirea harică (theosis) este un concept prin definiţie dinamic, a cărui acţiune se repercutează în tot cosmosul" (Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. Teodor Baconsky, Editura Anastasia, 2009). Prin Întruparea, întreaga lume a fost salvată, iar bucuria îndumnezeirii s-a deschis pentru toate neamurile. Prin urmare, şi cultura a căpătat un nou sens şi a început să fie încreştinată. Din păcate, în zilele noastre, muzica, arta, literatura s-au contaminat de un neopăgânism necruţător, care ameninţă să sufoce orice manifestare delicată şi plină de lumină a lor.

Limitele culturii

Devine clar că, de vreme ce cultura nu poate să se dezvolte la infinit, ea conţine în sine însăşi câteva limite peste care nu poate trece. Dacă prin cultură nu ne ridicăm la ceva mai înalt, mult mai spiritualizat, cultura ne închide în universul ei limitat şi strâmt. "Într-adevăr, cultura nu are o evoluţie infinită, deoarece ea nu reprezintă un scop în sine: odată obiectivată, cultura devine un sistem de constrângere şi, oricum, problema ei este insolubilă atâta vreme cât rămâne închisă în propriile ei margini. Mai devreme sau mai târziu, gândirea, arta, viaţa socială se opresc la o limită dincolo de care trebuie să alegi: sau te instalezi în infinitul propriei imanenţe, îmbătându-te cu deşertăciunea acesteia, sau te eliberezi din sufocantele ei limitări, oglindind transcendenţa în apele ei limpezite. Dumnezeu a vrut ca Împărăţia Lui să nu fie accesibilă decât dacă treci prin haosul acestei lumi; transcendenţa nu este un corp străin transplantat în trupul lumii, ci revelaţia profunzimii ascunse a lumii însăşi" (p.114). În plus faţă de această atitudine relativ deschisă referitor la cultură, Evdokimov mai susţine că o realizare finală a unei culturi creştine este imposibilă. Cultura creştină poate fi privită doar ca simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu, iar nu drept o împărăţie în sine. "Ministrul, generalul, profesorul sunt deţinătorii unor funcţii simbolice; dimpotrivă, sfântul este o realitate. O teocraţie istorică, un stat creştin sau o republică sunt şi ele simboluri; comuniunea sfinţilor este, în schimb, o realitate. Cultura este un simbol atunci când acumulează opere pentru a alcătui un muzeu din piese împietrite, din valori fără viaţă. Geniile cunosc amărăciunea pe care o aduce distanţa dintre focul lor spiritual şi operele lor obiectivate. Pentru că, în fond, cultura creştină este nerealizabilă. Într-adevăr, operele celor mai mari creatori sunt de fapt nişte eşecuri ale creaţiei, pentru că ele nu schimbă lumea" (pp. 116-117).

Trecerea în veşnicie a culturii

Am afirmat anterior că Paul Evdokimov nu admite practic o infinitate a culturii sau o înveşnicire a ei aici pe pământ. În schimb, el admite că anumite opere pline de spiritualitate vor fi păstrate chiar şi în Împărăţia Cerurilor. "Precum orice om creat după chipul lui Dumnezeu este o icoană vie, tot astfel, cultura pământească este icoana Împărăţiei Cerurilor. În clipa marii treceri, Sfântul Duh - degetul divin - va atinge această icoană, iar o fărâmă din ea va subzista în eternitate. În Liturghia perenă a veacului ce va să vină, omul va da slavă lui Dumnezeu prin toate elementele unei culturi care se va fi lămurit în para focului. Dar încă de aici, omul comunitar, savantul, artistul - toţi slujitorii preoţiei universale - celebrează deja propria lor Liturghie, în care prezenţa lui Hristos se face simţită, după măsura vredniciei lor. Asemenea unor iconari pricepuţi, ei trasează cu materia acestei lumi şi în lumina Transfigurării, o realitate primenită în care tresaltă discret chipul enigmatic al Împărăţiei" (p.120). Această privire a culturii drept o icoană a Împărăţiei Cerurilor este foarte potrivită. Într-adevăr, dacă privim drept un conflict relaţia dintre cultură şi credinţă, vom ajunge fie la concluzia că lumea este rea în sine, fie că Dumnezeu este un Creator nepriceput. Cei credincioşi care ignoră cultura ajung la prima părere, iar cei cultivaţi, la cea de-a doua. Încheiem acest material cu un nou citat care rezumă foarte bine întrepătrunderea dintre credinţă şi cultură. "Paradoxul credinţei creştine este acela că ea stimulează creativitatea în lume, dar, în faza finală, adevărata cultură, cea pătrunsă de duh eshatologic, desfide lumea şi obligă istoria să-şi iasă din ţâţâni. Atunci nu drumul este imposibil, ci imposibilitatea devine un drum cu jaloane harismatice: "puterea dumnezeiască îşi poate tăia cale prin cele cu neputinţă" (Sfântul Grigorie de Nyssa). Atunci, alteritatea erupe fulgerător din profunzimile identităţii. Toate formele culturii trebuie să tindă spre această limită, să participe la mijlocirea reciprocă a celor două lumi, asigurând trecerea de la "avuţia" terestră la "fiinţarea" cerească. Lumea îmbisericită este Rugul aprins din inima existenţei" (Iubirea nebună a lui Dumnezeu, p. 117).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!