Educaţie
Despre dascăli și ucenici, sau ce (mai) înseamnă şcoala?

Despre dascăli și ucenici, sau ce (mai) înseamnă şcoala?

Prof. Mona Șerbănescu, 10 Septembrie 2017

Oricare dintre noi are o legătură cu școala, fie că este chiar acum elev, ori părinte de școlar, fie că se află printre dascăli, sau, pur și simplu, a parcurs de mai multe ori treptele școlarității. Nu este de mirare, așadar, că toată lumea „se pricepe" la școală, iar părerile ajung, din acest motiv, să se armonizeze cu dificultate. Partea plină a paharului însă rămâne realitatea că nimic pe lume, cel puțin până acum, dar și în viitorul imaginabil, nu poate fi întreprins fără ceea ce numim îndeobște „școală", cu multitudinea de sensuri pe care noțiunea o cuprinde, de la clădirea propriu-zisă la învățătură, fie ea căpătată în „bojdeucă", ori în marile universități ale lumii, pe „terfeloage", sau pe tabletă și table „Smart".

Ca atare, toți suntem supuși aceluiași neîntrerupt proces de învățare, care include un mentor, un învățător - în accepțiunea cea mai concretă a termenului. Putem fi, și este bine când acest lucru se întâmplă, propriii noștri dascăli, în procesul, mai nou recunoscut, de autoformare, dezvoltare personală ori învățare pe parcursul întregii vieți, proces în care trebuie să apreciem valențele de netăgăduit ale învățării non-formale și informale, adică aceea realizată dincolo de clasă și chiar în afara școlii. Doar că, oriunde ne uităm, vom descoperi că există cineva care dirijează, organizează, ordonează și este răspunzător pentru cunoștințele fiecăruia dintre noi – traduse în competențe, care îl ajută, ori nu, îi oferă, ori nu, parcursul dorit în viață. De aici importanța covârșitoare pe care o au formatorii nu doar pentru debutantul întru ale scris-cititului, ci și mai târziu, în alegerile pe care copilul ori tânărul le face.

Dascălul nu oferă doar cunoștințe, ci și capacitatea de a discerne

Și iată de ce ne întoarcem, nu de puține ori, cu gândul la educatoarea sau la învățătoarea noastră și am dori ca toți copiii să poată păstra în suflet aceeași lumină a unor ani parcurși cu dragoste și duioșie alături de cineva care le-a luat mânuța cu gingășie și le-a purtat-o peste pagina de carte ori de caiet, de ce nu și peste ecran sau tastatură, numai să fie acolo o picătură de blândețe și doza de empatie necesară.

Când Mama Sica (prof. Anastasia Popescu) ne-a transmis sfaturile sale pentru „Cum să-i învățăm pe copii religia", cu peste 20 de ani în urmă, am înțeles că vorbele sale nu se adresau doar profesorilor unei singure discipline, ci tuturor dascălilor, „specia­lizați" în educarea copiilor, fie ei mari, mici ori mititei. Rețeta Mamei Sica, parcă tot mai actuală, este mereu dragostea și grija față de elev. Ea este categoric extrem de vizionară când afirmă: „Profesorul este numai un aliat, un prieten la nevoie. Aceasta este disciplina liberă! Fără această disciplină liber consimțită a elevului, nu te numești pedagog!"

Uităm să încurajăm binele

Mulți dintre noi ne confruntăm cu opinia susținută în multe medii, dar și în media, că generația actuală ar fi opacă la educație. Și totuși, nu cumva noi suntem opaci la generația actuală? Provocările pe care le au de înfruntat tinerii de azi sunt diferite și mai dificil de surmontat ca acelea care îi puneau la încercare pe părinți și pe bunici, fiindcă vin adesea într-un ambalaj mai greu de sesizat și de refuzat. Tot Mama Sica ne lămurește: „Noi trebuie să îl facem pe elev să lupte contra răului și să-l învingă, căci, nicicum, contactul cu răul nu se poate evita, nu-l poți ține în turn de fildeș. În școală, noi căutăm să îndepărtăm răul. Dar uităm să încurajăm binele. Elevul trebuie să se învingă mai întâi pe sine, după ce a învățat să deosebească binele de rău".

Așadar, iată rolul dascălului – acela de a-i construi „ucenicului" său nu doar cunoștințe, ci și puterea de a discerne – adică dorința de a găsi calea Adevărului pentru a avea Viața, deci și Viața veșnică. Nu e puțin lucru și de aceea a fi educator, învățător, profesor nu reprezintă o simplă meserie, deși s-a încercat tratarea sa mecanicistă, însă cu rezultate total nedorite. Cultivarea talantului pe care unii dintre noi l-au căpătat poate aduce bucurie pentru toți: copii, părinți și dascăli, fiindcă toți se simt astfel împliniți.

Așteptări, așteptări...

Lipsa aparentă a apetenței copiilor pentru învățătură este, de fapt, refuzul formalismului pe care îl presupune adesea școala. A le da elevilor aripi ca să zboare odată cu cărțile pe care le citesc ori ca să pătrundă în lumile pe care le descoperă ar trebui să fie har și misiune asumată. Dar „aleșii" nu sunt mulți și tocmai de aceea, atât de prețioși. Începe un an nou școlar. Către cine ne îndreptăm, cu speranță, privirea? În mâna cui își va lăsa, cu încredere, copilul meu mânuța? Școala trebuie să fie un punct de convergență între așteptările tuturor, fiindcă pă­rinții visează dascăli mira­culoși, copiii, o școală prietenoasă, profesorii, elevi dornici să le soarbă vorbele și fără alte preocupări, dar și părinți care să le ofere încrederea lor. În sfârșit, școala, ca sistem, și-ar dori armonie. Și nu ar fi decât un pas de făcut, un pas unii către ceilalți, care ar aduce tuturor bucurie.

Iar dacă școala poate însemna o astfel de bucurie, ea își atinge ținta, pentru că numai întru bucurie putem crește o generație de la care așteptăm multe. Mutatis mutandis, „dăruind vom dobândi", adică dăruindu-le copiilor de azi atenția noastră, timpul nostru, proiectele noastre, vom dobândi și noi, și ei un model de școală a bucuriei de a învăța și de a fi împreună.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!