Patristica
Despre „matematica“ sufletească

Despre „matematica“ sufletească

Ioan Alexandru Alexandri, 23 Octombrie 2009

Mulţi dintre noi vedem apropierea de Dumnezeu ca pe un lucru greu de făcut. Sau poate şi mai mulţi ne gândim că, oricât de greu ar fi din partea noastră, tot Dumnezeu este Cel care găseşte calea cea mai scurtă către noi. Aşadar, greu pentru noi, uşor pentru Dumnezeu. Pare destul de logic.

Viziunea ortodoxă este însă uşor străină acestei interpretări. Realitatea ne arată că omul poate fi iniţiat în aproape orice ştiinţă, dacă se respectă un anumit itinerariu psihologico-pedagogic. Astfel, deşi ne naştem cu totul neputincioşi şi lipsiţi de cunoaştere, dacă respectăm paşii unei educaţii şi ai unei formări corecte, devenim persoane foarte capabile şi ne dovedim de cele mai multe ori a fi foarte înzestraţi. Deci putem înţelege că dacă vrem un lucru cu adevărat, nimic nu este prea greu.

Hrană pentru suflet

De cealaltă parte, felul în care Dumnezeu se poate apropia de noi nu este întotdeuna corect interpretat. Libertatea dată omului îi încuie uneori lui Dumnezeu însăşi calea către inimile noastre. Şi, ca în orice relaţie între două persoane, găsirea cheii, deschiderea acestei uşi a inimii şi invitaţia de a intra înăuntru constituie doar un prim şi mărunt pas în perspectiva unei legături reale şi viabile dintre noi şi El.

Iubirea, o altă realitate prea puţin înţeleasă de noi cei care nu avem destulă experienţă, are în ea un dinamism care ne poate duce cu gândul la un sport în echipă. Nu poţi primi mingea fără a ieşi de sub marcajul strâns al adversarului. În iubire, în relaţii, adversari ne suntem noi înşine. Nu putem primi ce are celălalt de oferit decât dacă ne lepădăm de noi. Trebuie mai întâi să ieşim de sub marcajul propriilor obişnuinţe, plăceri, patimi chiar.

Între noi şi Dumnezeu, până la urmă chiar independent de modul cum ne raportăm la religie, există o tensiune. Există o relaţie chiar dacă nu o dorim. Dumnezeu este primul care doreşte această relaţie şi care nu a pregetat să ne arate că renunţă la însăşi dumnezeirea Lui de dragul de a fi alături de noi şi a ne ridica la demnitatea ce ne defineşte ca oameni. Însă ca şi în sportul amintit, nu putem primi ce are Dumnezeu de dăruit, fiind încă „marcaţi“.

Am ales să prezentăm în aceste rânduri o colecţie de cărţi ce se află la îndemâna creştinilor, o colecţie care ne place să credem că a cunoscut în ultimii ani o creştere a popularităţii printre români. Şi pentru cei familiarizaţi deja cu aceste cărţi, şi pentru cei care nu au avut ocazia să ţină în mână vreunul din cele douăsprezece volume ale colecţiei denumite scurt „Filocalia“ sau „culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul lumina, curăţi şi desăvârşi“, vom încerca să aducem aici câte puţin din nectarul părinţilor în viaţa cotidiană. Hrană pentru suflet.

Filocalie, „iubire de frumuseţe, care este şi bunătate“

Filocalia este o mână întinsă peste timp. Un ajutor pe care mulţi dintre Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti din veacurile IV-XVI poate nici nu l-au avut ca să îi călăuzească în viaţa duhovnicească, însă pe care au socotit a-l pune la dispoziţia celor ce ar fi vrut peste ani să păşească spre desăvârşire chiar neavând un povăţuitor încercat.

Aşa cum explică părintele Dumitru Stăniloae, traducătorul colecţiei în limba română, cel care s-a ostenit nu doar să traducă, ci şi să facă accesibile textele Sfinţilor Părinţi pentru creştinii noştri, „filocalie înseamnă iubire de frumuseţe, dar a unei frumuseţi care este totodată şi bunătate“. Termenul a fost folosit întâi de Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, care au pus sub acest titlu o antologie din scrisul lui Origen.

Filocalia, aşa cum o ştim azi, este o colecţie de scrieri ascetice şi mistice răsăritene alcătuite de Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti între veacul IV şi XVI. Ea a fost întocmită şi tipărită mai întâi la Veneţia, în 1782, de Sfântul Nicodim Aghioritul (†1809). În prefaţă - se pare - a primei ediţii a Filocaliei se spune despre aceste scrieri că sunt „cele care îndrumă cu ştiinţă la curăţirea inimii, la trezvia vieţii, la înviorarea harului din noi şi la îndumnezeire“. Tot aici textele sunt numite „scrieri care povestesc despre lumina dumnezeiască“.

Filocalia românească nu a fost concepută ca o ediţie critică, ea având mai degrabă un caracter informativ sau formativ pentru credincioşii vorbitori de limbă română, care, în acest fel, „vor putea cunoaşte învăţăturile vieţii practice în duh ortodox“. În prefaţa celei de-a doua ediţii (1947) părintele Stăniloae face observaţii pertinente cu privire la viaţa duhovnicească ortodoxă. Gândul părintelui Stăniloae este că „în Biserica Ortodoxă nu există o linie de separaţie netă între viaţa monahului şi viaţa creştinească în general. Fiecare este dator să se înalţe cât mai mult spre idealul desăvârşirii; fiecare e dator să lupte pentru curăţirea sa de patimi şi pentru dobândirea virtuţilor, care culminează în dragoste“. Spaţiul spiritualităţii ortodoxe oferă condiţiile perfecte pentru dobândirea desăvârşirii. Însă acest demers ţine de voinţa fiecăruia. Nu putem obliga pe nimeni să îşi lucreze propria mântuire. Însă fiecare poate pune la dispoziţia aproapelui său ceea ce are pentru a-l ajuta pe acest drum. În cazul nostru, Filocalia este o comoară, un manual pentru desăvârşire.

Prefacerea credinţei în viaţă

Realitatea surprinsă de traducătorul textelor filocalice este surprinzător de actuală: „vorbim despre Dumnezeu cu multă simţire, cunoaştem destul de bine dogmele credinţei noastre şi spunem multe generalităţi interesante despre Ortodoxia noastră. Dar toate acestea nu ştim deajuns cum să le prefacem metodic în valori practice, în puteri care să ne transforme din zi în zi.“ Şi mai departe: „n-ajunge să-i spui omului în cuvinte duioase să vieţuiască după voia lui Dumnezeu, ci trebuie să-l îndrumi pas cu pas cum să se izbăvească de «uriaşii» păcatului, care îi pun tot felul de piedici şi cum să procedeze pentru a se întări în viaţa virtuoasă, care-i deschide drumul spre lumina cunoştinţei lui Dumnezeu.

Lecturarea, cunoaşterea textelor Sfinţilor Părinţi cuprinse în Filocalie ne este necesară pentru „cunoaşterea precisă a legilor sufletului şi a piedicilor care îi stau de-a curmezişul şi-i slăbesc încet, încet avântul. Toate aceste lucruri sunt frumos şi clar expuse de părintele Dumitru Stăniloae în prefaţa volumului I al Filocaliei. De fapt această prefaţă a părintelui Stăniloae ar trebui citată aici integral, pentru că în ea ni se explică cel mai frumos câtă nevoie avem de o ştiinţă a sufletului şi a paşilor duhovniceşti spre desăvârşire.

Sintetizând învăţăturile părinţilor în câteva rânduri, părintele traducător spune că „noi adeseori socotim că ajunge să-i spui omului să facă binele şi să nu facă răul la arătare. Dar până să ajungă aci trebuie să-şi câştige anumite deprinderi lăuntrice, să fi biruit înăuntru răul în mod statornic şi să se fi deprins cu cugetările bune. Altfel nu va putea face binele la arătare sau îl va face forţat, trecător sau fariseic. De aceea se pune atâta preţ în scrierile Filocaliei pe paza gândurilor. Patimile pot fi topite şi faptele externe pot fi îmbunătăţite numai după ce omul s-a deprins să-şi urmărească atent orice gând, că dacă e rău să-l alunge îndată sau să-l cureţe şi să-l îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu. Când astfel toată desfăşurarea vieţii lăuntrice se va face curată, luminoasă, bună, pătrunsă de lumina pomenirii lui Dumnezeu, omul va deveni bun cu adevărat şi în viaţa externă şi slobod de patimi. De aci înainte va creşte în dragostea de semeni şi va cunoaşte tot mai mult tainele adânci ale vieţii spirituale, pătrunzând în centrul de lumină şi de fericire dumnezeiască. Dar până atunci trebuie să ne conducem viaţa sufletului după prescripţiile cele mai precise, cele mai amănunţite, în chipul cel mai statornic. Sfinţii Părinţi sunt maeştrii neîntrecuţi într-o ştiinţă, pe care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în ştiinţa sufletului, care e cea mai scumpă realitate după Dumnezeu, şi cunoştinţa aceasta a lor ne-o pun la dispoziţie în aceste scrieri“.

Regulile „matematicii“ sufleteşti

Scrierile Părinţilor filocalici se încadrează într-o tematică aparte. Nu e vorba de o anumită abordare a vieţii duhovniceşti. Nici măcar de perspective diverse asupra vieţii creştine. Părinţii nu obosesc a spune că sufletul are nevoie de călăuzire spre Hristos şi că această călăuzire trebuie făcută după nişte reguli clare, precise, bine înţelese. Este, aşadar, vorba de o ştiinţă în toată puterea cuvântului. Şi, ca orice ştiinţă, cunoaşterea regulilor acestei „fizici“ sau „matematici“ sufleteşti presupune nu doar asimilarea unor informaţii, ci mai ales punerea lor în practică.

Multă lume vede Filocalia ca pe un lucru greu de pătruns. Este adevărat că unele texte cuprind lucruri mai „tari“, care trebuie citite şi înţelese nu doar de dragul de a le fi parcurs, ci gândindu-ne la felul în care le putem folosi în viaţa cotidiană. Aceste puţine lucruri mai grele constituie şi răspunsuri la întrebări ale unora dintre noi, întrebări la care doar experienţa şi discernământul Sfinţilor Părinţi pot răspunde în mod lămuritor. Filocalia este o colecţie pentru o vârstă duhovnicească. Ea vine în întâmpinarea celor care sunt deja preocupaţi de propria evoluţie duhovnicească. Tot aici vor găsi sprijin şi cei care vor să îi ajute pe ceilalţi să parcurgă drumul spre desăvârşire, deoarece părinţii, ostenindu-se pentru mântuirea lor, nu încetau a se ruga şi a mijloci pentru toţi oamenii.

Vom continua să explorăm această colecţie din care ne putem adăpa spiritual ca de la un izvor curat şi dătător de viaţă. În înţelegerea acestor texte îl vom regăsi peste tot pe Hristos, Cel care a spus: „dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“. Lepădarea de sine şi urmarea lui Hristos spre dobândirea asemănării cu Dumnezeu constituie preocuparea de căpătâi a Părinţilor filocalici din a căror experienţă putem gusta hrănindu-ne duhovniceşte.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!