Repere şi idei
Despre ultimele zile ale starețului Sofronie Saharov

Despre ultimele zile ale starețului Sofronie Saharov

11 Iulie 2018

Exact acum 25 de ani, în mijlocul obștii Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia, trecea la Domnul unul dintre marii părinți duhovnicești ai Ortodoxiei secolului trecut: arhimandritul Sofronie Saharov (1896‑1993). Din presa bisericească elenă am cules impresiile unuia dintre ucenicii săi, arhimandritul Zaharia Zaharou, în preajma plecării părintelui său din lumea aceasta.

Cu patru zile înainte să treacă la Domnul, și‑a închis ochii și nu a mai vrut să ne vorbească. Chipul lui nu era trist, ci luminos şi părea un pic încordat. Avea aceeași înfățișare ca atunci când termina Sfânta Liturghie. Nici ochii nu și‑i deschidea, nici vreun cuvânt nu spunea, însă își ridica mâna să ne binecuvânteze. Ne binecuvânta fără cuvinte și mi‑am dat seama că ne va părăsi. Așa că nu am vrut să‑l obosesc.

Înainte, obișnuiam să mă rog ca Dumnezeu să‑i prelungească bătrânețile, așa cum spunem în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare: „Bătrânețile le întărește”. Însă în decursul acelor zile mi‑am dat seama că urma să plece și astfel am început să spun: „Dăruiește Doamne robului Tău bogată intrare în Împărăția Ta”. Mă rugam folosind cuvintele Sfântului Apostol Petru, din cea de‑a doua sa epistolă (2 Petru 1, 11: „Că așa vi se va da cu bogăție intrarea în veșnica împărăție a Domnului nostru și Mântuitorului Iisus Hristos”).

Astfel, spuneam neîntrerupt: „Dumnezeul meu, dăruiește‑i robului tău bogată intrare și așază sufletul lui alături de Părinții lui”, și îi pomeneam pe toți asceții din Sfântul Munte Athos pe care îi știam că s‑au nevoit împreună cu el, începând cu Sfântul Siluan și apoi pe toți ceilalți.

A plecat la momentul în care rosteam Evanghelia

În ultima zi m‑am dus să‑l văd la ora șase dimineața. Era duminică și săvârșeam Liturghia matinală, pe când părintele Chiril împreună cu ceilalți preoți urmau să o săvârșească pe cea de‑a doua. Mi‑am dat seama că urma să ne părăsească în acea zi. M‑am dus și am început rugăciunea. Ceasurile au început la ora șapte și apoi a urmat Liturghia. Am rostit numai rugăciunile Anaforalei, căci în mănăstirea noastră avem obiceiul să le rostim cu voce tare. În timpul celorlalte însă, rugăciunea mea neîntreruptă a fost: „Dăruiește, Doamne, robului Tău bogată intrare în Împărăția Ta”. Acea Liturghie a fost cu totul aparte față de toate celelalte. În momentul în care am rostit „Sfintele, sfinților!”, părintele Chiril a intrat în altar. Ne‑am privit unul pe altul, a început să plângă și atunci mi‑am dat seama că părintele Sofronie ne părăsise. Întrebându‑l la ce oră a plecat la Domnul, am realizat că a fost chiar momentul în care rosteam Evanghelia.

M‑am retras deoparte, căci părintele Chiril voia să‑mi vorbească și mi‑a spus: „Împărtășește‑i pe credincioși și apoi înștiințează‑i despre plecarea părintelui Sofronie. Fă apoi primul Trisaghion, iar eu voi face același lucru la cea de‑a doua Liturghie”. Astfel am împărțit Mielul și m‑am împărtășit. I‑am împărtășit pe credincioși cu Sfânta Euharistie și am încheiat Dumnezeiasca Liturghie. Nu știu cum am reușit. Apoi am ieșit afară și am spus mulțimii: „Iubiții mei frați, Hristos, Dumnezeul nostru, este semnul lui Dumnezeu pentru toate generațiile acestei epoci, căci în cuvintele Sale găsim mântuirea și rezolvarea oricărei probleme omenești. Iar acum trebuie să facem cum ne învață Liturghia, adică să mulțumim, să implorăm, să ne rugăm fierbinte. Așadar, să mulțumim lui Dumnezeu care ne‑a dăruit un astfel de părinte și să ne rugăm pentru odihna sufletului său”. „Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”, și am început Trisaghionul.

L‑am ținut în biserică timp de patru zile, căci cripta nu era încă terminată, nici mormântul construit. L‑am lăsat descoperit în biserică patru zile și am citit neîntrerupt Evanghelia, de la început până la sfârșit, iar și iar, așa cum este obiceiul pentru preoți. Am citit Sfintele Evanghelii și am rostit de mai multe ori Trisaghionul, precum și alte rugăciuni. Timp de patru zile am săvârșit Laudele bisericești și Sfânta Liturghie cu el în mijlocul bisericii.

Era ca la Sfintele Paști, o atmosferă atât de frumoasă și de binecuvântată! Nimeni nu a arătat vreo isterie, toată lumea s‑a rugat cu însuflețire. Aveam un prieten arhimandrit care obișnuia să vină în fiecare an la mănăstire și să rămână câteva săptămâni pe timpul verii, părintele Hierotheos Vlachos, care a scris cartea „O noapte în pustia Sfântului Munte”. Astăzi este Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie. Tocmai ce sosise și a aflat că părintele Sofronie plecase la Domnul. Simțind atmosfera de aici, mi‑a spus: „Dacă părintele Sofronie nu este sfânt, atunci nu există sfinți”.

S‑a întâmplat să avem și câțiva călugări din Muntele Athos care veniseră să‑l vadă pe părintele Sofronie, însă nu l‑au mai găsit în viață. Părintele Tihon de la Simonos Petra era unul dintre ei. De fiecare dată când grecii veneau în Anglia cu motive medicale, obișnuiau să treacă pe la mănăstire pentru ca părintele Sofronie să le citească vreo rugăciune, căci mulți primiseră astfel vindecare.

Un sicriu care răspândește vindecare

A treia sau a patra zi după moartea părintelui Sofronie, a venit aici o familie cu un copil de 13 ani. Avea o tumoare pe creier și intervenția chirurgicală era programată pentru a doua zi. Părintele Tihon Simonopetritul a venit și mi‑a spus: „Acești oameni sunt foarte triști; au venit și nu l‑au mai găsit pe părintele Sofronie. De ce nu citești câteva rugăciuni pentru copil?” Eu i‑am spus: „Hai să mergem împreună. Fii tu citețul. O să rostim câteva rugăciuni în celălalt paraclis”. Ne‑am dus și am citit copilului rugăciunile, iar spre sfârșit părintele Tihon a spus: „De ce nu treceți copilul pe dedesubtul sicriului părintelui Sofronie? O să se vindece. Ne‑am irosit timpul citind rugăciuni”. I‑am răspuns că nu puteam să fac acest lucru, pentru că lumea putea să spună că abia a murit și deja încercăm să‑i promovăm canonizarea.

„Fă‑o tu”, i‑am spus. „Ești monah aghiorit. Nimeni nu va spune nimic.” Astfel, a luat copilul de mână și l‑a trecut pe sub sicriu. A doua zi i‑au făcut operație copilului și nu au găsit nimic. Au închis craniul spunând: „Diagnostic greșit. O fi fost probabil vreo inflamație”. Copilul însă era însoțit de un medic din Grecia, care avea plăcile cu raze X ce arătau tumoarea. Acesta le‑a spus: „Știți foarte bine ce înseamnă acest «diagnostic greșit»”. Copilul a crescut. Acum are 27 de ani și se simte foarte bine. [sursă: Arhim. Zaharia Zaharou, „Ultimele zile ale starețului Sofronie († 11 iulie 1993)”; articol apărut în revista Analecta, nr. 2/Fericiți stareții virtuoși/15 ianuarie 2012/; http://www.pemptousia.gr/analekta_issues/makarioigerontes/mobile/index.html«p=3; traducere din neogreacă de diac. Ioan‑Aurelian Marinescu]


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!