Religie şi ştiinţă
Dimensiunea cosmică a persoanei

Dimensiunea cosmică a persoanei

03 Decembrie 2011

Natura şi întinderea spaţiului, dar şi felul în care trece timpul ar putea fi considerate, pe bună dreptate, inevitabile teme de reflecţie, în strădania neobosită a omului de înţelegere a lumii. Spaţiul şi timpul sunt teme uşor de găsit în multe locuri din aria preocupărilor ştiinţifice, filosofice şi teologice, încă din vremuri îndepărtate. Schimbările recente de paradigmă, produse de datele cercetărilor cosmologice, ar putea antrena acum modificări semnificative în privinţa reprezentărilor cu privire la universul în care trăim. Şi, fapt semnificativ, schimbările acestea de paradigmă ar putea sugera, poate neaşteptat, mutaţii profunde chiar în felul în care omul înţelege raporturile sale cu lumea.

Democrit şi Lucreţiu, de exemplu, considerau spaţiul ca fiind infinit. Pe de altă parte, Platon va adopta chiar o anumită reprezentare a întinderii spaţiului, într-o strânsă legătură cu alcătuirea materiei (considerată atunci ca fiind dată de elemente precum apa, pământul, aerul şi focul), prin utilizarea unor structuri poliedrice asociate acestor elemente, poliedre ce corespund diferitelor "tipuri" de spaţii. S-ar putea spune că, prin aceasta, Platon face o legătură între lumea înconjurătoare şi entităţile raţiunii omeneşti, încercând o explicitare a "structurii" spaţiului, încât "fizica şlumii înconjurătoareţ devine geometrie"1. Mai târziu, spaţiul se va afla în atenţia lui Giordano Bruno, care în lucrarea Dellâ infinito universo e mondi - Despre infinit, univers şi lumi (1584) - face presupunerea că stelele sunt grupate în sisteme stelare şi că universul este infinit. În fine, pentru a scurta şirul menţiunilor filosofice cu privire la spaţiu şi timp, spunem că pentru o perioadă lungă din istoria gândirii din spaţiul european reprezentările cu privire la spaţiu şi timp au fost determinate de consideraţiile făcute de Newton (în Principia, apărută în 1687). El afirmă că spaţiul şi timpul sunt imuabile, iar spaţiul este strâns legat de geometria euclidiană, idee folosită de altfel şi astăzi în reprezentarea obişnuită a spaţiului şi în descrierea mişcării.

Certitudini şi ipoteze privind spaţiul şi timpul lumii fizice

Cercetările şi consideraţiile ştiinţifice cu privire la natura spaţiului şi timpului au intrat într-o altă etapă, odată cu primele rezultate matematice privind existenţa spaţiului ce posedă curbură. Pot fi invocaţi aici Nicolai Lobacevski (1792-1856), Janos Bolyai (1802-1860) şi desigur Carl Gauss (1777-1855), care a sesizat faptul că în perimetrul matematicii geometria neeuclidiană este o posibilitate logic consistentă. Bernhard Riemann (1826-1866), care a fost pentru o perioadă studentul lui Gauss, va sugera ideea că materia ar putea să "afecteze" spaţiul. Teoria relativităţii generale, formulată de Albert Einstein (1879-1955), introduce ideea de spaţiu curb, nu ca o descriere geometrică a caracteristicilor spaţiului fizic, ci mai mult decât atât, ca o descriere geometrică a comportării unei forţe fizice, anume a interacţiunii gravitaţionale, deschizând din nou discuţia despre raporturile în care sunt situate geometria (entităţile matematice în general) şi lumea fizică dimprejurul nostru. Potrivit Relativităţii generale aşadar, spaţiul este legat de timp şi spaţiu-timpul este înţeles acum ca fiind contingent, întrucât suferă modificări semnificative în vecinătatea corpurilor dense2.

Aceste rezultate au deschis un vast câmp de lucru în cosmologie. O serie de rezultate au contribuit în scurt timp la abandonarea ideii universului static, aducând în discuţie universul în expansiune în două variante cosmologice care s-au contrapus reciproc, timp de mai multe decenii, modelul cosmologic cu Big Bang şi modelul creaţiei continue. Astăzi însă, aria cosmologiei propune din ce în ce mai multe modele cosmologice, care introduc în joc dimensiuni noi, procese aleatoare, ciclicităţi cosmice inimaginabil de extinse, de miliarde de miliarde de ani, meta-universuri de dimensiuni inexplorabile, multiversuri infinite numeric, scenarii inflaţionare în care întreaga lume, cu marginile ei îndepărtate, este doar un caz particular, o bulă de univers aleator, într-un şir nesfârşit de producţii cosmice continue, ipoteze greu de acceptat şi mai degrabă imposibil de verificat, care depăşesc chiar şi imaginaţia minţii omeneşti.

Modelele ştiinţei - simptome ale raportării noastre la lume

De ce am ales să facem aceste menţiuni aici? Într-un excelent studiu privind impactul revoluţiei copernicane asupra întregii culturi europene, Jacob Taubes afirmă că heliocentrismul, care la prima vedere nu este decât o teorie ce descrie dispunerea şi mişcarea soarelui şi a planetelor din sistemul solar, a avut un efect mult mai extins, anume o mutaţie fundamentală în arhitectura cosmologică a lumii, cu implicaţii adânci în maniera de raportare a omului la lume. "Revoluţia copernicană nu doar că a răsturnat o veche teorie astronomică, ci a şi distrus aşezarea omului în cosmos3. Ceea ce susţine de fapt Taubes, aşa cum el însuşi o spune, nu este faptul că teoria astronomică ar cauza o schimbare de atitudine a omului faţă de natural şi supranatural, ci faptul că aceste modificări mai curând exprimă o atare modificare (s.n.)4.

Nu este locul aici pentru invocarea şi analiza momentelor importante din istoria descoperirilor relevante în câmpul cosmologiei, însă schimbările de paradigmă din ultimele decenii în privinţa reprezentărilor cu privire la universul în care trăim ar putea sugera mutaţii chiar mai profunde decât cele produse în maniera de raportare la lume de introducerea modelului heliocentric al lui Copernic.

Pe de o parte, toate aceste producţii, ce merită, desigur, diferite grade de încredere, fac referire, direct sau indirect, la spaţiu şi timp, la constituenţii materiei, la structura şi evoluţia universului şi a lumii în care trăim. Pe de altă parte, toate aceste rezultate aduc în discuţie şi alte chestiuni noi, precum unitatea lumii fizice sau frumuseţea descrierilor matematice, precum şi compatibilitatea remarcabilă dintre teoriile matematice şi realitate.

Aşadar, prin toate preocupările ei, fizica, ştiinţa în general, extinde neaşteptat de mult teritoriul explorat. Mai întâi, investigând miezul lucrurilor, cercetând constituenţii care alcătuiesc lumea, fizica a preluat, într-un fel, o parte din preocupările ontologiei5. Având însă în atenţie şi aspecte mai generale, precum caracteristicile spaţiu-timpului, natura vidului, principiul incertitudinii sau relaţia dintre fenomenele lumii fizice şi matematica obţinută de pe urma construcţiilor abstracte,

s-ar putea spune că fizica formulează teorii cu implicaţii şi mai extinse, situate în câmpul metafizicii6. În fine, în strădaniile recente, care au în atenţie constituenţii ultimi ai materiei, ceea ce fizic ar putea să însemne realitatea ultimă explorabilă teoretic şi practic, fizica tinde să scruteze un tărâm chiar mai îndepărtat decât cele pomenite deja. Capătul expediţiei ştiinţifice prin lume ar putea să nu mai fie locul de unde se poate vedea ce anume a determinat ca lumea să fie aşa cum este, şi cum anume a ajuns ea să fie aşa (chestiuni vizate acum de teoriile de unificare). În noua situaţie, ştiinţa ar putea să urmărească răspunsuri mult mai dificile, dar şi mai cuprinzătoare, care să lămurească de ce natura respectă principiile de simetrie care o constituie7. Ar fi în atenţie atunci ceea ce este situat "dedesubtul" fenomenelor, ceva ascuns "în spatele" interacţiunilor care "mişcă" lumea, anume ceea ce le aşază pe acelea în felul cunoscut, un fel de "substrat" ultim al realităţii sau principiile cele mai generale care guvernează lumea fizică.

Neştiinţa existenţială a ştiinţei

În orice caz, cu descrierile şi cu limitările ei, ştiinţa invadează, prin toate acestea, planurile vieţii, impunând cu insistenţă reprezentările ei, prin fiecare descoperire şi cu fiecare model introdus în programele şcolare, cu fiecare aplicaţie din industrie. Ştiinţa propune un alt limbaj şi reprezentări noi, obişnuindu-ne tot mai mult cu maniera obiectivantă de reprezentare a lumii, a spaţiului şi timpului, a structurii lucrurilor. Demonstraţiile logice şi verificări experimentale certifică aserţiunile ştiinţelor, încât discursul ei capătă o greutate mai mare, imposibil de dislocat din câmpul reprezentărilor despre lume şi din raporturile noastre cu ea.

În acelaşi timp, o serie întreagă de invenţii, dispozitive şi tehnologii, fără a fi teorii reificate, fără să scoată neapărat în faţă reprezentările ştiinţelor, oferă totuşi modalităţi noi de experiere a lumii şi a lucrurilor. În fine, pe de altă parte, teoriile ştiinţifice şi mai ales modele cosmologice variate propuse în ultimele decenii îşi pun amprenta asupra reprezentărilor ştiinţifice privind spaţiul şi timpul, structurând universul şi lumea în care trăim după diverse tipare. Lumea vieţii este întrucâtva "smulsă" din cadrul câmpului nostru perceptiv. Cu fiecare model cosmologic nou, cu fiecare ipoteză de lucru privind structura spaţiului şi timpului, credinţele şi obişnuinţele sunt iarăşi provocate, dislocate, fiind puse în legătură cu alte repere provenite dintr-un alt context cosmologic.

Tocmai de aceea este necesară o evaluare a modului cum lucrul, spaţiul, timpul şi lumea primesc, dincoace de reprezentările ştiinţelor, înţelesuri care nu se regăsesc în limbajul ştiinţelor şi nicăieri în teoriile lor. Mai mult decât atât, câmpul fenomenologiei şi al teologiei deschide orizontul lumii spre om, încât toate aspectele ei, spaţiul, timpul, lucrul şi lumea devin relevante pentru om. Într-un astfel de tablou, chiar unele descoperiri ştiinţifice pot primi înţelesuri care să fie luminate, resemnificate într-un fel edificator pentru persoana umană.

Transfigurarea cosmologiei ştiinţifice prin credinţă

Trebuie spus mai întâi că multe din consideraţiile făcute de fenomenologie, în special prin Michel Henry, dar şi unele locuri aparţinând lui Maurice Merleau-Ponty se deschid într-un mod edificator către lămurirea condiţiei cunoaşterii ştiinţifice şi a faptului tehnic, conturând înţelesuri noi, mai cuprinzătoare.

Dar mai cuprinzător, şi de aceea mai semnificativ, e faptul că teologia creştină subliniază o anumită dimensiune cosmică a persoanei umane. Regăsim aceasta, poate într-o formă dintre cele mai dezvoltate, în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Însă, exprimată chiar în acest fel, o regăsim în lucrarea Persoană şi Eros aparţinând lui Christos Yannaras. Sunt menţionate aici câteva aspecte istorice privind maniera de abordare a cosmosului, în forme materialiste, panteiste şi teocentrice, dar şi aspecte ce privesc frumuseţea lumii şi modul de raportare personal la cosmos, prin asceză. Şi în acest sens ar trebui remarcat că, din perspectivă teologică, aşa cum afirmă Yannaras, posibilitatea cunoaşterii lumii nu este dată doar prin intermediul raţiunii instruite, prin matematici complexe, aşa cum afirma şi Galilei. Credinţa, asceza, comuniunea cu Dumnezeu în spaţiul eclesial sunt tot atâtea premise necesare pentru cunoaşterea cosmosului, şi mai cuprinzător, ele se dovedesc a fi experienţe vii ce conduc pe om către adevărul şi frumuseţea netrecătoare a lumii, la Cel situat dincolo de ea. Abia prin acestea se pot întrevedea şi raportarea omului la istorie, şi relaţia lui cu semenii săi, şi rolul naturii înconjurătoare. De asemenea, tot în acest fel pot fi înţelese şi chestiuni precum criza ecologică sau adecvata utilizare a tehnicii.

Multe dintre aceste aspecte, dar şi legătura lor cu actul credinţei sau cu exerciţiul ascetic pot fi regăsite în ceea ce Sfântul Maxim Mărturisitorul vede ca fiind "orânduirea treimică a zidirii". "Omul este "microcosmos" şi "mediator"", făptură creată după chipul lui Dumnezeu, menită să împlinească, prin comuniunea cu Dumnezeu, lucrarea sa de "laborator al Creaţiei". Şi, luate împreună, toate acestea, indicând legătura dintre om şi cosmos, sugerează în mod desluşit dimensiunea cosmică a persoanei. În opera Sfântului Maxim, cosmologia are un fundament antropologic, iar antropologia este fundamentată, la rândul ei, hristologic. În acest fel, actul Întrupării Logosului se descoperă ca fiind nu doar un eveniment al lumii locuite (mundus), ci şi al cosmosului întreg, încât consideraţii privind spaţiul, timpul sau lucrul se arată ca fiind relevante pentru om şi cosmos8.

În general, gândirea patristică dezvăluie, prin Maxim Mărturisitorul - explicitat în dese rânduri de Dumitru Stăniloae -, dar şi prin părinţi precum Ioan Hristostom sau Grigorie de Nissa, un orizont de înţelesuri deosebit de relevant pentru raportul dintre om şi natură, afectat astăzi de cuceririle ştiinţelor. Sunt semnificative, de exemplu, constatări precum cele făcute de părintele Dumitru Stăniloae, care indică dimensiunile personale ale spaţiului şi timpului. Timpul poate să nu fie receptat ca durată (cronos), iar spaţiul poate să nu fie resimţit ca distanţă ce separă (diástasis). Spaţiul şi timpul pot fi intervale ce asigură condiţiile de mişcare şi devenire ale omului în viaţă, prin lume, în vederea exersării sale extatice şi a dobândirii unei stări de comuniune, în care nu mai există durată şi distanţă. Spaţialitatea şi temporalitatea sunt depăşite, astfel, prin deschiderea către o temporalitate şi spaţialitate transfigurate. Timpul ca durată măsurabilă (cornos) e transfigurat, prin experienţa extatică, în comuniune, devenind kairos (timp sacru, illo tempore sau timp liturgic), în timp ce spaţiul empiric e depăşit, prin relaţia extatică ce anulează distanţa şi separarea (diairesis, diástasis), păstrând doar diferenţa (diáphora) inter-personală, devenind spaţiu nemăsurabil (spaţiu interiorizat, spaţiu sacru sau eclesial).

Abia toate acestea puse împreună pot deschide de fapt un orizont mai larg de înţelesuri cu privire la dimensiunea cosmică a persoanei, dincolo de înţelesurile fixate de ştiinţă.

Note: 1 James T. Cushing, Concepte filosofice în fizică, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000, p. 168.

2 Robert John Russel, "Cosmology. Physical aspects", în Encyclopedia of Science and Religion, J. Wentzel Vrede van Huysteen, Thomson Gale (ed.), 2003, p. 173.

3 Teologia după revoluţia copernicană, Editura Tact, 2009, Cluj Napoca, p. 26.

4 Ibidem, p. 27.

5 Cf. Michael Heller, "Essential Tension: Mathematics-Physics-Philosophy", în rev. Foundation of Science 2 (1997), pp. 44-46.

6 Cf. Hyung S. Choi, "Science of the Unseen", în vol. Spiritual Information. 100 perspectives on science and religion, Ed. Charles L. Harper Junior, Templeton Fundation Press, 2005, p. 157.

7 Cf. Brian Greene, Universul elegant. Supercorzi, dimensiuni ascunse şi căutarea teoriei ultime, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 392.

8 În acest sens vezi Lars Thunberg, Omul şi Cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, traducere de prof. dr. Remus Rus, Editura IBMBOR Bucureşti, 1999, şi idem, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos şi mediator, Editura Sofia, Bucureşti 2005.

(Diac. dr. Sorin Mihalache, luminaceluinevazut@yahoo.com)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!