Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Dinţii Berenicei şi raţionalitatea creaţiei

Dinţii Berenicei şi raţionalitatea creaţiei

Un articol de: Monica Patriche - 13 Ianuarie 2010

„Iar despre Berenice eu credeam cu tot dinadinsul că toţi dinţii ei exprimau idei.“ Această frază aparţine naratorului din povestirea Berenice, scrisă de Edgar Allan Poe. Egaeus - acesta este numele personajului principal al povestirii, fiind, totodată, şi naratorul ei - îşi petrecuse copilăria între cărţi, avea „studii de călugăr“ şi, „trăind o viaţă lăuntrică a inimii“, era „dedat trup şi suflet celor mai adânci şi migăloase meditaţii“. Scriitorii lui preferaţi erau Fericitul Augustin şi Tertulian. Recunoaşte că a fost absorbit săptămâni de-a rândul de fraza paradoxală a lui Tertulian: „Fiul Domnului a murit; e de crezut acest lucru pentru că-i lipsit de sens; şi a înviat după ce a fost pus în mormânt; faptul este neîndoielnic fiindcă-i cu neputinţă“.

O asemenea fiinţă înclinată spre lectură şi meditaţie şi-a oprit privirile asupra Berenicei - o tânără cu care crescuse în castelul părintesc. Berenice era, pentru Egaeus, obiect de meditaţie: „Nu ceva vrednic de admiraţie, ci numai de adâncire prin analiză; nu ceva ce trebuie iubit, ci simplu prilej şi obiect al unor meditaţii pe cât de neînţelese, pe atât de fără rost“.

O boală ciudată a tinerei îl face pe Egaeus să-i privească cu atenţie fruntea, părul, tâmplele, ochii. Zâmbetul i s-a părut „plin de ciudate înţelesuri“, dar, mai mult decât toate, imaginea dinţilor ei nu-l mai părăsea. Dinţii erau curaţi: „Nici o pată cât de mică pe suprafaţa lor, pe smalţul lor nici o umbră şi nici o crestătură pe marginea lor“. Erau „lungi, subţiri şi nespus de albi“ şi ajunseseră să fie însăşi viaţa gândului tânărului: „Meditam asupra alcătuirii lor. Mă gândeam la alterarea întâmplată în natura lor. Mă înfieram închipuindu-mi că au putinţa de a simţi şi suferi şi că mai au, chiar şi fără gură, o putere de expresie morală“.

Putem trage câteva concluzii din acest text. În primul rând, este evidentă foamea după sens a tânărului studios, foame pe care şi-o potolea prin lectură şi meditaţie. Apoi, felul lipsit de patimă în care priveşte chipul unei femei, al cărei zâmbet i se pare „plin de ciudate înţelesuri“, ai cărei dinţi au o putere de expresie morală. Înţelesul superior al lumii, care merită atenţia şi efortul susţinut prin meditaţie, ţine deci de expresia morală. La limita dintre viaţă şi moarte, moralitatea este singura care asigură accesul la înţelegerea raţionalităţii creaţiei. Citatele din gânditorii creştini sugerează faptul că autorul abordează logosul în sens creştin.

Felul în care se apropie de realitate, felul în care înţelege raţionalitatea lumii, mi se pare însă departe de abordarea patristică, care are în vedere descoperirea existenţei lui Dumnezeu din făptura creată sau revelaţia naturală.

Raţiunile lucrurilor reprezintă o cale care, urmată „cu o minte netulburată şi cu o cugetare liberă de împătimirea de cele văzute, duce pe om la Făcătorul şi Cauza tuturor“ (Cuviosul Nichita Stithatul). Contemplând raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor, omul nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu, nu poate atinge fiinţa lui tainică: „Făptura văzută ne ajută să înţelegem că este un Făcător, dar nu şi cum este Făcătorul“, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, explicând apoi scopul raţionalităţii lumii: „Pentru aceste trei pricini a semănat Dumnezeu în firea văzută raţiuni duhovniceşti şi moduri de purtare cuviincioasă: ca să vestească pe Ziditorul făpturilor, ca omul povăţuit de rânduielile şi de modurile firii să afle uşor calea dreptăţii care duce spre El şi ca nici unul dintre necredincioşi să nu aibă ca scuză neştiinţa“.

Revenind la povestirea lui Edgar Allan Poe, ceea ce cred eu că îi lipseşte este iubirea. Nicăieri nu se are în vedere iubirea. Berenice era văzută ca abstracţia unei fiinţe pământeşti, din carne şi oase, şi „nu ceva ce trebuie iubit“. Drumul spiritual nu are ca ţintă iubirea. Deşi departe de modul nostru ortodox de a vedea lucrurile, povestirea mi se pare totuşi interesantă prin problemele pe care le ridică şi prin pretenţia ei de a avea acces la o lume spirituală, chiar dacă „a ideilor“. Căutarea unei expresii morale îi conferă o superioritate demnă de atenţia noastră.