Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Disciplina şi amânarea satisfacţiei

Disciplina şi amânarea satisfacţiei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Societate
Data: 19 Iunie 2012

Conform psihologilor, a amâna satisfacţia este un proces de programare a durerii şi a plăcerii în viaţă, astfel încât plăcerea să sporească prin întâlnirea şi trăirea mai întâi a durerii şi astfel prin depăşirea ei. În cartea sa "Drumul către tine însuţi", dr. Scott Peck spune că amânarea satisfacţiei este singura cale decentă de a trăi.

Acest instrument sau proces de programare este învăţat de majoritatea copiilor destul de devreme în viaţă, uneori încă de la vârsta de 5 ani. Pe toată durata şcolii elementare, această capacitate timpurie de a amâna satisfacţia este exersată zilnic, în special prin rezolvarea temelor pentru acasă. Pe la vârsta de 12 ani, unii copii sunt capabili să se aşeze la masa de lucru fără vreun îndemn părintesc şi să-şi termine temele pentru acasă înainte de a se uita la televizor. Spre vârsta de 15-16 ani ne aşteptăm ca un adolescent să aibă un astfel de comportament şi să-l considere normal. Şi totuşi, pentru profesori este clar că un număr substanţial de adolescenţi sunt departe de a atinge această normă. Aceştia sunt elevii cu probleme, care, în ciuda inteligenţei lor medii sau peste medie, au note mici pentru că pur şi simplu nu muncesc. Ei sar peste un curs sau altul sau peste toată şcoala din cauza unui capriciu de moment.

Conform lui Peck, principalul motiv pentru care unii adolescenţi ajung să nu-şi dezvolte capacitatea de a amâna satisfacţia - mai mult decât lipsa modelului de părinţi disciplinaţi, ori a bagajului genetic favorabil - este lipsa aprecierii în familie, lipsa disciplinării cu dragoste.

Peck spune că sentimentul de a fi apreciat şi iubit este o piatră de temelie pentru autodisciplină, pentru că atunci când cineva se consideră pe sine însuşi valoros, acel cineva va avea grijă de sine însuşi în toate felurile pe care le consideră necesare. Autodisciplină înseamnă grijă de sine. Dacă un copil nu se simte iubit şi apreciat de părinţii săi, el nu va simţi nici că merită să se autodisciplineze şi să-şi disciplineze timpul. De aceea, concluzionează Peck, "chiar şi în cele mai haotice şi dezordonate familii iubirea sinceră este prezentă uneori şi din astfel de familii pot ieşi copii cu o disciplină autoimpusă. Şi nu de puţine ori există părinţi cu profesii respectabile - doctori, avocaţi, femei din lumea bună şi filantropi - care-şi duc viaţa într-o ordine şi bună cuviinţă strictă, dar cărora le lipseşte dragostea şi care îşi trimit copiii în lume tot atât de indisciplinaţi, distructivi şi dezorganizaţi ca orice copil provenit dintr-o familie împovărată şi haotică". (C.S.)