Repere şi idei
Dmitri Brickman, un artist al chipului iconic

Dmitri Brickman, un artist al chipului iconic

Elena Dulgheru, 25 Martie 2017

E o minune să descoperi în jungla artelor multimedia de azi o urmă de profunzime și adevăr. Pur și simplu, artistul mediilor tehnologice nu trăiește din aceste valori, le respinge.

De aceea, întâlnirea cu fotograful și artistul video Dmitri Brickman, un rus stabilit din 1991 în Israel, este o adevărată sărbătoare.

Câteva festivaluri și centre expoziționale din Rusia, Armenia și Israel i-au găzduit în ultimii ani colecțiile de fotografie și filmele-eseu dedicate unor mari texte sacre ale lumii: „Eccleziastul” și „Tao Te Ching” a lui Lao Tze, precum și pe cele dedicate unor toposuri încărcate de spiritualitate, ca Ierusalimul și Armenia.

Artistul de 52 de ani mărturisește că a ajuns la fotografie relativ târziu, impresionat de farmecul vibrant al Ierusalimului, pe care a simțit nevoia să-l exprime într-o formă palpabilă. „Apoi totul s-a desfășurat de la sine, pe principiul bulgărelui de zăpadă - povestește artistul -, și lucruri care păreau la prima vedere incompatibile au început să se lege între ele, așezându-se pe aceeași axă a formulei: a vedea ceea ce privești”.

Așa s-au născut mai multe serii de fotografii excepționale, centrate în special pe portret. Cu curaj reportericesc, dar și cu o grație și bunătate venite, parcă, din vremuri apuse, Dmitri Brickman surprinde chipuri umane în ipostaze spontane, a căror sinceritate și adâncime a privirii te dezarmează; mai ales când constați că cele mai multe sunt portrete de necunoscuți, descoperite aproape aleator, în bazarul peisajului străzii. Trimițând uneori, prin profunzime și lirism, la Sebastiao Salgado, un alt umanist și virtuoz al fotografiei, clișeele lui Brickman caută, parcă, mai mult relația omului cu sacrul decât aspectele sociologice ale realității, ca cele ale marelui fotograf sud-american. Numitorul comun al clișeelor (atât al compozițiilor complexe, cât mai ales al portretelor) celor doi mari artiști sunt adâncimea cadrului, știința exploatării nuanțelor celor mai fine de lumină și clarobscur, preferința pentru alb/negru și pentru expunerile lungi, fără ca acestea să devină calofilie, ineditul cadrelor cu accent metafizic, într-un cuvânt: știința descoperirii adevărului liric în imagine, iconicitatea.

Toate acestea le poți descoperi în colecțiile de fotografii dedicate Ierusalimului și Armeniei, precum și în tulburătoarele filme de montaj „Umbrele Ierusalimului”, „Rugăciunea Ierusalimului”, „Tao Te Ching”, realizate exclusiv pe baza suitelor de fotografii ale autorului.

Procedeul de realizare a unui film de montaj exclusiv din cadre statice, eventual speculând tranzacțiile dintre ele și inspectând dinamic detaliile fotografiilor, pentru a crea efecte de mișcare și transformare, este bine cunoscut în cinema, în special în cel documentar, fiind folosit din zorii nașterii filmului ca artă. Dmitri Brickman i-a conferit un specific de autor și l-a numit „traducere (sau transpunere) fotografică” („fotoperevod”), instituindu-l ca un gen propriu. Plusvaloarea adăugată de artist constă, în primul rând, în mânuirea inteligentă și discretă a tehnologiei video de ultimă oră, fără ca aceasta să deranjeze privitul, dar mai ales în accentul pe comentariul verbal care susține imaginea cu texte extrase din marile cărți de înțelepciune ale lumii ori cu eseuri scrise de autor. Acestora li se adaugă coloana sonoră, semnată de regizorul de sunet Pavel Konovalov, accentuând cu discrete efecte de zgomot substanța metafizic-eseistică a filmului.

Spre deosebire de majoritatea artiștilor fotografi, Dmitri Brickman nu este un adept al tăcerii, ci mânuiește cu talent scriitoricesc cuvântul, pe care îl pune în slujba imaginii, adică al emoției; în multe cazuri, însă, imaginea este cea care este pusă în slujba cuvântului - atitudine atipică artiștilor vizuali, pe care, însă, o constați la „foto-traducerile” Eccleziastului și ale cărții despre Tao, și pe care Brickman și-o asumă ca parte a programului său artistic: „Pentru mine fotografia nu este un scop. Ea este un instrument prin care încerc să spun ceea ce, în principiu, este imposibil de spus în cuvinte. Când, de exemplu, nu am reușit să redau în cuvinte profunzimea textului Eccleziastului, am născocit această metodă, pe care am numit-o foto-traducere”. Ulterior, după ce a publicat câteva albume fotografice (printre care „Ierusalimul nu este un simplu oraș”), artistul și-a manifestat propensiunea către cuvânt în cadrul unor emisiuni radio și apoi de televiziune, pe care le susține în Israel.

De fapt, este greu de vorbit de întâietatea cuvântului sau a imaginii în cazul „foto-traducerilor” lui Brickman: chiar dacă imaginea este mult mai supusă procesării, ambele respiră la fel de mult din Transcendent și ambele hrănesc privitorul: acesta este un alt specific, prin excelență iconic, al artei sale. Voi susține aceasta cu cuvântul artistului, citând un fragment din elogiul său adus marilor cărți de înțelepciune ale lumii: „Există cărți proaste. Acestea au un singur strat. Există cărți bune. Acestea au mai multe straturi. Există cărți inspirate. Acestea au multe straturi. Și există cărți geniale. Acestea nu au straturi. Aceste cărți se aseamănă unui ocean în care fiecare poate găsi ceva al său. În ocean... nu există căi bătătorite. De aceea, fiecare mișcare în el este unică și irepetabilă. Așa e și cu cărțile geniale: ele conțin totul, mai puțin căi bătătorite. În ele, fiecare își descoperă propria cale. Drept urmare, fiecare citește cartea sa proprie și unică, neasemănătoare cu nici o altă carte. De-a lungul istoriei, omenirea a creat foarte puține astfel de cărți. «Tao Te Ching» este una dintre ele”.

Filmele și fotografiile pot fi accesate pe pagina oficială www.dimabrickman.com.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!