Documentar
Dosoftei, mitropolitul care a adus limba română în sfântul altar

Dosoftei, mitropolitul care a adus limba română în sfântul altar

Nicolae Pintilie, 12 Decembrie 2013

Dumnezeu, Tatăl, Treime, credinţă, întrupare, înviere, înălţare, biserică, rugăciune, Fecioara, potir, pâine, Trup şi Sânge, cuvinte esenţiale în manifestarea credinţei noastre, sunt cuvinte pur româneşti, pe care strămoşii nu au avut ocazia să le rostească în biserică. Cel care a avut curajul să ducă în sfântul altar limba română, care nu era una sacră, a fost mitropolitul Moldovei, Dosoftei - în secolul al XVII-lea.

De multe ori, nu con­ştientizăm că noi, românii, suntem printre puţi­nii or­to­­docşi care dialogăm cu Dumne­zeu în limba pe care am învă­ţat-o încă din leagăn. Nu ne chi­nuim, la biserică, să traducem mesajul, în timp ce a­casă vorbim altfel.

Deşi astăzi credem că, pentru a ne ruga, nu avem nevoie de o limbă anume, de una sacră - întrucât Dumnezeu este „mai presus de gând şi de cuvânt“ -, nu aceasta era concepţia şi în urmă cu câteva secole. Sinodul endemic de la Constantinopol din anul 1759 recunoştea drept limbă liturgică sacră doar grea­ca veche. Acelaşi lucru se în­tâmpla şi în spaţiul slav, aco­lo unde rugăciunea era făcută în slava Sfinţilor Chiril şi Me­todiu.

Ţările Române, aflate la gra­niţa celor două mari tradiţii, au oscilat în folosirea limbii liturgice. Studiile lingvistice au de­monstrat că, în primele secole, strămoşii noştri au folosit limba de acasă şi la biserică. Apoi, oda­tă cu introducerea paleoslavei în Cancelaria Dom­neas­că şi în actele oficiale, a­ceas­tă limbă a ajuns şi pe bu­ze­le slujitorilor sfin­­ţiţi. Primele cărţi caligrafiate, apoi tipărite, au fost în sla­vonă. Abia prin secolul al XVI-lea, în cărţile de cult s-a simţit nevoia limbii ro­mâne. Dar, influenţa era prea mare. Textul a fost păstrat în slavonă, iar povăţuirile tipiconale sau practice au fost prezentate în limba română.

Cu toate acestea, oamenii nu au încetat vreodată a se ruga româneşte, a trăi româneşte. Începând cu mitropolitul Dosof­tei în Moldova, diaconul Coresi, care a activat atât în Ardeal, cât şi în Ţara Românească, pâ­nă la mitropo­litul Antim Ivi­reanul - cu toţii şi-au dorit ca po­porul să se roage în limba strămoşilor. Aşa scria mitropolitul Antim Ivireanul în prefaţa unei cărţi: „Românii noştri în biserică stau ca boii, neînţe­le­gând ce se citeşte şi ce se cântă şi ies din biserică fără niciun folos, am hotărât a preface cărţile din limba slavonească şi grecească în limba noastră proastă românească, dar a noastră şi a le da la lumină!“.

„Să-n­ţă­leagă toată spăsenia lui Dum­nedzău cu întreg înţeles“

Dumnezeu, Tatăl, Treime, cre­dinţă, întrupare, înviere, înăl­ţare, biserică, rugăciune, Fe­cioara, potir, pâine, Trup şi Sânge, cuvinte esenţiale în ma­nifestarea credinţei noastre, sunt cuvinte pur româneşti, pe care strămoşii nu au avut oca­zia să le rostească în bi­serică. Cel care a avut curajul să ducă în sfântul altar limba română, care nu era una sacră, a fost mitropolitul Moldovei, Dosoftei - în secolul al XVII-lea. O fă­cu­se cu puţin înainte, la Bra­şov, şi diaconul Coresi. Însă, ma­jori­ta­tea termenilor enumeraţi mai sus rămăseseră în forma slavonă.

Născut, crescut şi educat într-o familie profund româ­neas­că, Dosoftei Barilă a profitat şi de şcolile occidentului. La Liov, unde a studiat la Şcoala Frăţiei Ortodoxe, a învăţat limbile clasice, greaca şi latina, apoi slavona bi­sericească, u­crai­neana şi polona, devenind, astfel, unul dintre poligloţii vremii. Această erudiţie i-a per­mis să se gândească la introducerea limbii româneşti în cultul liturgic. Avea, prin educaţia sa, instrumentele necesare. Astfel, convingerea de căpătâi a marelui mitropolit a fost aceea că poporul trebuia să înţeleagă slujba Sfintei Bise­rici: „să-n­ţă­leagă toată spăsenia lui Dum­nedzău cu întreg înţeles“.

Din dragoste pentru poporul român şi limba română, mitropolitul a cerut Patriarhiei Con­stantinopolului binecuvântarea pentru tipărirea unor cărţi cu textul liturgic în limba ţării. Deşi argumentarea a fost bine construită, răspunsul a fost ne­ga­tiv, considerându-se o inova­ţie introducerea limbii ro­mâne în cultul liturgic.

Cu toate obstacolele, mitropolitul Dosoftei a făcut primul dar limbii liturgice româneşti şi întregului popor român: Dum­ne­­zăiasca Liturghie (Iaşi, 1679). Cartea a fost retipărită într-o ediţie îmbogăţită, în anul 1683, reprezentând prima traducere în care erau cuprinse toate cele trei Liturghii în limba română. „Din cât S-au îndurat Dumne­dzău de ne-au dăruit mila Sa, dăruim şi noi acumu deodată acest dar limbii româneşti, svânta Liturghie, scoasă pre limba rumânească de pre elinească, de lauda lui Dumnedzău să-nţăleagă toţ carii nu-nţăleg sârbeşte sau elineşte. Carea pri­mind ca un odor cel mai scump ceresc, pre Dumnedzău să lăudaţ, şi pre noi la svânta rugă nu uitareţ, şi fiţi sănătoş“.

Lucrarea a fost, cu adevărat, o temelie a limbii liturgice ro­mâneşti. De această tradu­cere s-au folosit toate ediţiile ulterioare. Astfel, liturghierele editate de Sfântul Mitropolit An­tim Ivireanul (Târgovişte, 1713), de mitropolitul Iacov Putnea­nul (Iaşi, 1759) sau de mitropolitul Veniamin Costachi (Iaşi, 1818) au la bază limba poe­tică a mitropolitului moldo­vean. În aceste condiţii, putem afirma faptul că Sfântul Mi­tro­polit Dosoftei este părintele Liturghierului românesc.

De la text liturgic la poezie românească

Având sprijinul spătarului Nicolae Milescu, mitropolitul Dosoftei a primit de la Moscova un teasc tipografic. Printre pri­mele cărţi care au văzut lumina tiparului în româneşte se numără Psaltirea în versuri şi Acatistul Născătoarei de Dum­nezeu. Cu 8.643 de versuri aşe­zate în peste 500 de pagini, Psal­tirea este o premieră în istoria literaturii române.

Iată cum vorbea, peste ani, mitropolitul Veniamin Costa­chi despre impactul Psaltirii: „Sti­hurile lui David, în vers românesc, desfătau auzul intelectualilor, tinerii şcolari din aşeză­mintele de cultură de la curţile domneşti, mănăstiri şi biserici respirau graiul lui Dosoftei. Datorită frumuseţii graiului, această carte lua drumul către toate ţinuturile lo­cuite de români. Spre aceşti mulţi, talpa ţării, pavăza şi sla­va ei, îşi în­drepta el dragostea“. Mai târ­ziu, George Călinescu, în Uni­ver­sul poeziei (1947) şi în Istoria lite­raturii române de la origini până în prezent (1941), afirmă că „geniul poeziei lui E­mi­­nescu, Macedonski, Ale­csan­dri, Ar­ghe­zi şi Blaga are la te­me­lie versul mitropolitului Do­sof­tei, făuritorul stihologiei româneşti“.

La Iaşi, prin Sfântul Dosof­tei îşi au începutul două mari te­zaure ale poporului nostru: lim­ba liturgică şi versul românesc. Român, ierarh, poet, erudit, poliglot, patriot şi martir pen­tru ţară, Sfântul Dosoftei a li­turghisit şi a versificat în lim­ba pe care a învăţat-o din lea­găn, mărturisind tuturor că pu­tem vorbi cu Dumnezeu şi în româneşte.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!