Dragomirna, chivotul din care pământul caută spre Cer

Ocolită nedrept uneori, din cauza rutei depărtate față de traseele consacrate ale nordului Moldovei, Mănăstirea Dragomirna, din județul Suceava, rămâne unul dintre puținele monumente care s-au conservat aproape neschimbate de la întemeiere și până azi. Cu frescă restaurată în perioada 2010-2012, merită vizitată pentru caracterul său unic, dat de arhitectură, de pictură și de liniștea și pacea locului.

La 15 kilometri de Suceava, pe lângă Mitocul Dragomirnei, într-o poiană din buzunarul adânc al codrilor seculari, pe „locul iubit” – aici începe povestea Mănăstirii Dragomirna. O mănăstire unică în țară, în trupul căreia ctitorul, mitropolitul-cărturar Anastasie Crimca, a adunat toată știința de a construi a veacului al XVI-lea. Secole de-a rândul, codrii n-au avut de suferit. La intrarea dinspre Dragomirești chiar până cu câteva decenii în urmă încă se găseau foarte mulți brazi. Primprejur - nici gând de case. În anii ‘60, când autoritățile comuniste au transformat Dragomirna în mănăstire de maici, doar câteva cocioabe își țuguiau aco­pe­ri­șurile, urme triste ale refugiaților pripășiți pe lângă zidurile mănăstirii în vremea celor două mari războaie ale lumii. Azi, casele s-au înmulțit până în umbra mănăstirii, iar pădurile-s doar amintire. Numai niște pâlcuri odrăslite pe dâmburi se încă­pățânează să-și ducă mai departe propriile rădăcini.

Ctitoria, ocrotită de patrulaterul dur, de piatră, ridicat la 1627 de Vodă-Barnovschi, domnitor scurt în domnie, dar cu neostenită dragoste de carte și de ce-i bun pentru suflet, stă dreaptă și zveltă, ca într-un sipet al nemuririi. Dacă n-ai ști unde te afli, n-ai putea să bănuiești dincolo de zidurile groase decât o veritabilă fortăreață. Turnurile din cele patru colțuri stau de veghe, asemeni unor oșteni, gata să apere minunea dinăuntru. Sus, pe metereze, se văd ferestruicile înguste și înalte, abia sugerate, ca niște nișe în care nu încape decât o singură privire. De-aici, e limpede, nimic nu s-a putut clinti din loc.
Odată străbătut podețul porții, splendoarea de după ziduri începe a prinde contur: o săgeată de piatră, țâșnită din pântecele pământului, cu vârful sus, sus de tot, în căutarea luminii.
Silueta zveltă, alungită, cătând întruna spre Cer, stă în totală opoziție cu celelalte dimensiuni. De fapt, construcția în sine e un paradox: foarte înaltă, dar cu un trup foarte îngust. Însă tocmai din acest joc al proporțiilor, uluitor și contrastant deopotrivă, a știut Crimca a extrage frumusețea unică, absolut particulară, a Dragomirnei. Căci din paradoxala îmbinare a tehnicii constructive s-a născut o ctitorie cum Moldova n-a cunoscut nici până atunci, nici de atunci încoace. Un chivot gingaș, subțire și delicat, plămădit din piatră trainică și înfrumusețat în chip uluitor, cu vădite influențe gotice. Secole de-a rândul, Dragomirnei i s-a dus vestea. Și tot secole de-a rândul a fascinat istorici, arhitecți, ingineri, ce n-au reușit a-i descifra cu totul tainele.
Ctitoria n-are pictură exterioară, la fel ca celelalte surate din Moldova, dar nici nu-i face trebuință. În trupul ei zvelt, fusiform, piatra e ea însăși un diafan șevalet, cu ajutorul căruia meșterii lui Crimca au pictat un uluitor urcuș către veșnicie.

Istoria începe în codrii Dragomireștilor

Demult, spune legenda, în codrii neumblați de pe lângă satul Dragomirești, exista o veche sihăstrie. Pustnicii se nevoiau în rugăciune în adâncul pădurii, apoi veneau să asculte Sfânta Liturghie într-o biserică de lemn cât o cutiuță, în care, pe la 1587, avea să primească taina călugăriei Ilie Crimcovici. Descendent dintr-o familie de negustori suceveni înstăriți, cu o mamă coborâtoare din linia domnitorilor Movilești ai Moldovei, Ilie Crimcovici, diac al cancelariei domnești, fusese remarcat de Petru Șchiopu pentru minunatul dar al scrierii, dar și pentru faptele sale ostășești. Drept răsplată, domnitorul i-a dăruit un sat, însă oșteanul i-a cerut blagoslovire să facă schimb cu moșia Dragomirești. Așa a ajuns să cunoască mica sihăstrie, în care, mai apoi, și-a dorit să primească taina călugăriei. „Crimca, venind aici, văzând acest loc atât de frumos, și-a dorit să intre în viața monahală. Și el a fost, de altfel, călugărit la Dragomirna, în 1587, cu numele de Anastasie”, explică maica Maria Magdalena Gherghina, secretarul Mănăstirii Dragomirna.
Locul avea să i se lipească definitiv de suflet. Și, după cum îi spune și numele, să-i fie „foarte drag” („Dragomirna”, pe filieră slavonă, însemnând un loc „foarte drag”, „foarte iubit”).
Așa că în 1602, după plecarea din scaunul de Episcop al Rădăuților, s-a întors în mica sihăstrie din codri și a ridicat, sprijinit de frații dregători Luca și Simion Stroici, pe vatra vechii bisericuțe de lemn, o biserică la fel de mică, din piatră. Apoi, biserica mare. Azi, privind ambele biserici ale mănăstirii, e imposibil să nu remarci că cea mică e o prefigurare a celei mari. De fapt, o machetă perfectă. Ca și cum Crimca ar fi făurit-o tocmai pentru a nu greși nimic în construcția celei ce urma să vină, să respecte întocmai fiecare detaliu, așezarea fiecărei pietre, să potrivească exact fiecare element arhitectural și de decor. „Bisericuța din cimitir, cum îi spunem noi astăzi, este făcută în stil moldovenesc și este foarte mică. Nu încap mai mult de 10 oameni în interior. Altarul are ușile împărătești și doar o singură ușă diaconească”, spune maica Maria Magdalena.
În jurul locașului cu hramul „Dreptul Enoh, Sfântul Ilie și Sfântul Ioan Teologul” au existat chilii modeste, apoi terenul a devenit loc de cimitir. Aici se odihnesc și cei care s-au bucurat de tihna rugăciunii la Dragomirna, și sătenii din apropiere.

Urcușul sculptat în piatră al Dragomirnei

Neavând pisanie, asemeni celei mici, în cazul căreia sunt consemnate atât anul construcției, cât și hramul, biserica mare a Dragomirnei nu-și știe, cu precizie, anul nașterii. Unii istorici au considerat că Dragomirna a fost ridicată la 1605, sprijinindu-și argumentația pe o danie pe care Luca Stroici a făcut-o bisericii cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt”, danie care nu ar fi putut fi făcută unei biserici ce nu era încă zidită. „Noi credem însă că data ar fi alta, în baza unui manuscris (tetraevangheliar) pe care există un înscris al lui Crimca, prin care-l dăruiește «bisericii cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt», la 1 septembrie 1609. Acest an a rămas în tradiția Dragomirnei ca an de întemeiere”, susține maica Maria Magdalena.
Întruchipată din piatră masivă, iscusit brodată, biserica e unică nu doar în Moldova, ci în întreaga țară. Crimca, influențat de arhitectura centrului Europei, de care nu era străin, a croit aici o ctitorie zămislită dintr-un mix blând și armonios de stiluri. Stilului moldovenesc de construcție i-a suprapus ceva din stilul gotic, creând o bijuterie arhitecturală de care era conștient încă de pe atunci că viitorimea va tot vorbi. Deși, cu așa siluetă îngustă, dă impresia de fragilitate, construc­ția nu a avut nici o fisură de la întemeiere și până în zilele noastre. „Biserica e construită într-un gotic moldav, dacă putem spune așa, un gotic trecut prin filtrul gândirii artistice a lui Anastasie Crimca”, subliniază maica Filofteia Balan, ghidul mănăstirii.
42 de metri înălțime, 35 de metri lungime și doar 9,5 metri lățime. Pe aceste trei coordonate a construit mintea de geometru a Mitropolitului-cărturar Crimca ceea ce rămâne în istoria ortodoxiei românești cea mai înaltă și mai îngustă mănăstire. Compactă la exterior, buclată în abside grațioase, săpate în zid, la interior, biserica pare șlefuită dintr-un bloc masiv de piatră. Contraforții, ancadramentele ferestrelor, brâul – torsadă, turnul – din care mai târziu s-au inspirat constructorii Trei Ierarhilor, bolțile din pronaos și pridvor, gingașe, precum o fină broderie, toate sunt dăltuite cu migală în roca dură, îndulcind-o, înflorind-o, dându-i viață și valențe noi. „Brâul este compus din trei elemente, reprezentând, poate, Sfânta Treime, cele trei virtuți creștine (credința, dragostea și nădejdea) sau cele trei țări române, ce s-au unit sub Mihai Viteazul, eveniment epocal, la care Crimca participase”, consideră maica Maria Magdalena.
La Dragomirna, totul e înălțare. Dinspre exterior, se urcă spre biserică - șapte trepte până în pridvor, din pridvor până la altar - alte șapte trepte (cifra celor șapte sfinte taine). Și totul culminează sus, pe bolta Sfântului Altar, pe care nu este pictată, cum, poate, ne-am aștepta, Maica Domnului orantă sau Maica Domnului pe tron, ci icoana Înălțării Mântuitorului. Ca o supremă năzuință a omului spre dumnezeire.

Comoara murală

Frumuseții construcției i s-a alăturat o minunată pictură murală, păstrată incredibil, în Altar și naos, de la 1609 încoace. De o expresivitate artistică ce sparge orice canoane știute, pictura de la Dragomirna transpune scenele biblice ale Noului Testament în peisajul nostru, românesc, în lumea omului simplu, făcându-l să se simtă acasă, în largul lui, să caute cu căldură și cu drag aceste scene. „În Evul Mediu românesc, pictura bisericilor reprezenta școală pentru lumea satelor, în special. Câți știau să scrie, să citească? Și-atunci, accesul la cunoaștere era cel vizual. În fața lor vedeau Noul Testament”, explică maica Maria Magdalena.
Catapeteasma, o lucrare artistică excepțională, prezintă o pictură în stil neobizantin și a aparținut, potrivit însemnărilor lui Ipolit Vorobchievici, stareț și autor al primei monografii a Dragomirnei, Mănăstirii Solca. Transferul a fost făcut după dramaticul an 1775, când nordul Moldovei a trecut sub ocupație austriacă. „Atunci, toate mănăstirile s-au închis, rămânând doar trei deschise: Putna, Sucevița și Dragomirna. Solca a fost transformată în depozit de armament”, povestește maica Maria Magdalena.
Azi pictura murală se înfățișează privirii în chip curat, limpede, sporită în frumusețe, după restaurarea din perioada 2010-2012. Proiectul, finanțat din bani europeni, a dat Dragomirnei o șansă unică – aceea de a putea restaura, pentru prima dată în istoria sa de patru veacuri, fresca. O restaurare blândă, respectând întru totul regulile domeniului, o restaurare care nu izbește ochiul, păstrând nota de arhaic, firea picturii. Reușita restauratorilor a fost răsplătită cu premiul Europa Nostra 2014 (premiul Uniunii Europene pentru conservarea patrimoniului cultural), care a dus faima Dragomirnei și peste hotarele țării. „Au fost evidențiate foarte clar chipurile, culorile folosite, dar nu au fost reconstituite chipuri, nu s-au reconstituit scenele acolo unde acestea se șterseseră.
Lucrările s-au făcut sub coordonarea doamnei Carmen Solomon”, completează maica Filofteia Balan.

Zestrea și povestea Dragomirnei

Dăruită de boierii Luca și Simion Stroici cu sate întregi, mori, heleștee și odoare de preț, Dragomirna a devenit una dintre cele mai râvnite mănăstiri moldave.
Cea mai mare dramă avea s-o trăiască la 1653, când a fost atacată și jefuită de cazacii lui Timuș Hmelnițki. „Atunci i-au dispărut cam toate bunurile date de ctitori, iar manuscrisele s-au împrăștiat peste tot în lume”, subliniază maica Maria Magdalena.
De la înființarea sa și până la decretul comuniștilor, din 1959, Dragomirna a fost mănăstire de călugări. Apoi a devenit mănăstire de maici. Una dintre perioadele înfloritoare ale sale a început la 1764, când a devenit stareț Sfântul Paisie Velicicovschi. În acest timp, impregnată puternic de spiritul Sfântului Paisie, mănăstirea avea peste 400 de călugări și devenise un important centru spiritual și cultural, în care s-au tradus și scris multe cărți de cult sau despre viețile sfinților părinți.
Odată cu instaurarea regimului comunist, s-a instituit teama evacuării. Dar, ca și la 1775, când nordul Moldovei a trecut sub administrație austriacă, a avut aceeași șansă: apropierea de Suceava. Era impozantă, frumoasă, bună de arătat străinilor. Așa că li s-a permis maicilor de la Agapia și Văratic, care cereau să se întoarcă în Bucovina, să vină aici, iar în 1962 a fost supusă unei restaurări complete.
Acum, obștea mănăstirii are 70 de maici. O parte dintre ele lucrează în atelierul de pictură, în care se încearcă reproducerea miniaturilor vechi, iar o altă parte în atelierul de veșminte preoțești.

De ce ar trebui să vizitați măcar o dată Dragomirna?

Mai întâi, pentru caracterul său unic, dat de arhitectură și de pictura murală. Apoi, pentru că veți putea admira prima sală gotică din Moldova, construită de A­nastasie Crimca, în care a funcțio­nat egumenia și care a consti­tuit model pentru sălile gotice de la Trei Ierarhi și Cetățuia, din Iași, de mai târziu. Nu-i deloc de omis faptul că în muzeul mănăstirii se păstrează șapte (trei liturghiere, trei tetraevangheliare și o psaltire) dintre cele 27 de ma­nus­crise decorate cu miniaturi, lucrate la Școala de caligrafi și miniaturiști creată de Mitropolitul-ctitor Anastasie Crimca. Tot la Dragomirna se găsește o frumoasă colecție de sigilii și peceți ale parohiilor din Moldova, salva­tă de ierarhii români în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
De asemenea, în biserica de la Dragomirna se păstrează moaștele Sfântului Iacob Persul, despre care tradiția spune că ar fi fost păstrate în palatul domnitorului Miron Barnovschi, care le-a dăruit apoi mănăstirii.