Oltenia
Drumul de la pocăinţă la Taină

Drumul de la pocăinţă la Taină

Pr. Ioniţă Apostolache, 06 Ianuarie 2018

Componenta fundamentală întrebuinţată în actul liturgic al săvârşirii Tainei Sfântului Botez este fără îndoială apa. Prezenţa ei este indispensabilă întrucât, fiind „elementul natural cel mai des folosit pentru curăţirea trupească”, devine, prin urmare, „simbolul cel mai potrivit al curăţirii spirituale sau sufleteşti, pe care o căpătăm prin botez; ea astâmpără setea, reînnoind deci forţele trupului nostru şi susţinând viaţa, aşa cum botezul regenerează sufletul şi aduce mântuirea” (pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială pentru facultăţile de teologie, Bucureşti, 2005, p. 300).
La începutul creaţiei, Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor, prefigurând astfel sălăşluirea Sa în apa Botezului. Putem vorbi astfel despre „botezul” creaţiei primordiale, întrucât „Duhul Sfânt, ca exponent al fluidităţii spirituale ce se purta peste ape, lucra asupra apei originare, ca să actualizeze, în forme definite, formele înscrise în ea virtual prin actul creator al Logosului. Duhul Sfânt cu fluiditatea puterii Lui, unită cu fluiditatea apei originare, este forţa de formare continuă şi de desăvârşire a existenţelor definite de toate gradele” (pr. prof. Dumitru Popescu, „Iisus Hristos Pantocrator”, Bucureşti, 2005, p. 309). O parte din această energie proniatoare, pe care Sfântul Duh a turnat-o dintru început peste cele create, se regăseşte în apa fără de care nimic din ceea ce este viu nu ar putea vieţui. „Nimic nu se naşte şi nimic nu rămâne în viaţă, într-o mobilitate spre desăvârşire, fără apa mişcată de Duhul Sfânt”.

Între simbol şi prefigurare

Potopul din timpul lui Noe este socotit a fi o prefigurare pentru Botezul creştin. Aşa se face că, după ce omenirea se adâncise atât de mult în groapa păcatului, încercând chiar să zidească turn până la porţile cerului (ne amintim aici de Turnul Babel), Stăpânul apelor hotărăşte o purificare generală a pământului. Între cei aleşi să ducă mai departe sămânţa omenească este dreptul Noe. Prin urmare, atunci când distruge, Domnul lasă totuşi o frântură din care totul poate fi refăcut. Renaşterea devine astfel un legământ. Lui Noe şi celor ce erau împreună cu dânsul Domnul le face făgăduinţa unei vieţi noi, spălată de păcat prin apa potopului: „Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri de după voi. Şi cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi toate fiarele pământului care sunt cu voi, cu toate vietăţile pământului care au ieşit din corabie. Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul” (Fc. 9, 8-11).

Din punct de vedere practic, apa este cel mai potrivit mijloc al curăţirii trupeşti. Cu timpul însă, această practică a devenit ritual, iar înţelesul materiei folosite s-a încărcat de un conţinut sfinţitor. Iată de pildă cum spălarea picioarelor, ritual practicat frecvent în tradiţia iudaică şi mai cu seamă la marile sărbători, este ridicată de Mântuitorul Hristos la rangul de smerită datorie a celui mai mare către cel mai mic. Să ne amintim episodul premergător Cinei celei de Taină: „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora” (In. 13, 14). Pe de altă parte, spălarea vechi-testamentară are o dimensiune taumaturgică, dar şi un înţeles profetic. Exemplul leprosului Neeman sirianul care, la îndemnul prorocului Elisei, a venit la râul Iordanului, curăţindu-se de lepră, rămâne grăitor în acest sens (cf. 4 Regi 5). Împăratul David, apăsat fiind de păcatul desfrânării, se roagă cu lacrimi lui Dumnezeu, cerându-I să-l curăţească de această întinăciune: „Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte... Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Ps. 50, 3, 8).

Pornind de la îndemnul Sfântului Apostol Pavel care le spune efesenilor: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea de mai înainte, de omul cel vechi care se strică prin poftele amăgitoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre. Să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 14, 22-24).

Botezul cel vechi şi Botezul cel nou

Prin această Sfântă Taină, cei botezaţi ies de sub incidenţa Legii Vechi şi intră pe traiectoria vieţii duhovniceşti, în căutarea mântuirii. De aceea, putem spune că Taina Botezului este: făclie ce luminează în întuneric, poartă spre Împărăţia cea Cerească, dovadă a credinţei, sprijin neclintit în lupta împotriva păcatului şi „Paşte al mântuirii noastre”.

 Afraate, unul dintre cei mai de seamă Părinţi ai Bisericii Siriene din primele veacuri, face diferenţa între botezul credinţei, pe care îl săvârşea Sfântul Ioan Botezătorul, şi Taina Sfântului Botez, „din apă şi din Duh”, instituită şi săvârşită de Mântuitorul Hristos. În acest context, Sfântul Botez devine calea prin care putem primi Duhul Sfânt, deschizându-ne astfel locuirii lui Hristos în noi: „Atunci noi am primit Duhul lui Hristos şi Hristos a coborât în noi, după cum este scris, căci Duhul spune prin gura profetului: «Voi locui în ei şi voi umbla în ei». Să ne pregătim, prin urmare, templul sufletului pentru primirea Duhului şi să nu-L întristăm pentru a rămâne în noi. Să urmăm îndemnul Apostolului: «Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării». Aşadar, prin botez noi am primit Duhul Domnului şi, în timp ce preoţii Îl cheamă, El deschide cerul, coboară, acoperă ochii şi cei care sunt botezaţi se trezesc la o nouă viaţă” (The Demonstration of Aphrahat the Persian Sage, Georgias Press, USA, 2010, Demonstraţia VI, 14).

Viaţa în comuniunea Duhului Sfânt, începută la Botez şi implicit coabitarea cu Mântuitorul Hristos sunt condiţionate de lepădarea de patimi. Pornind de la îmbrăcarea omului cu Hristos, Afraate ajunge să vorbească despre primirea Duhului Sfânt şi despre îmbrăcarea în El, prin Taina Sfântului Botez.

Darurile Tainei Sfântului Botez

În altă ordine de idei, începând de la Taina Sfântului Botez omul este pătruns de darurile Sfântului Duh, fiind aşezat „în relaţie intimă nu numai cu Hristos, ci cu întreaga Sfântă Treime, căci Hristos este Fiul Tatălui şi ne face şi pe noi, în Sine, fii ai Tatălui, eliberându-ne din robia stihiilor impersonale şi a patimilor”. În felul acesta „ne botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, adică ne scufundăm în iubirea reciprocă şi în puterea comună a Celor trei Persoane supreme” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, 2003, pp. 61-62). Această stare de înfiere este întărită şi cultivată permanent în comuniunea Sfintelor Taine în general. În acest context, putem vorbi despre o necesitate a prezenţei Sfintelor Taine în întreaga noastră viaţă. Aceasta este dată în mod evident de obârşia lor dumnezeiască. În felul acesta, omul primeşte harul şi se întăreşte în colaborarea cu acesta într-o continuă împărtăşire cu Sfintele Taine. Este adevărat că sunt unele Taine de care nu se pot împărtăşi toţi oamenii, aşa cum este cazul Preoţiei, însă acest aspect arată rolul şi locul pe care îl are fiecare credincios în Biserică, fiind aşezat de Dumnezeu la starea potrivită cu darurile pe care le primeşte prin Taina Mirungerii: „Pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi Apostoli, al doilea proroci, al treilea învăţători, apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt proroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni? Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?” (1 Cor. 12, 28-30).


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!