DRUMURI: Țara mea de dor

În fapt, o astfel de formulă, pe care o știm din poezia eminesciană „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, nu e una fericită, pentru că ea dezvăluie un prezent deficitar, care fie hrănește fixarea tristă pe un trecut măreț (timpul cascadă al lui Blaga), fie, arareori, udă solul unei speranțe care întărește un orizont spiritual axat pe mâine. În cel mai bun caz, formula aceasta este un cerc în interiorul căruia optimismul și pesimismul se împacă, iar luciditatea își regăsește etimologia și poate surâde. Asta nu înlătură, însă, dramatismul, dar nici nu tace, nici nu se închide, pentru că lucrurile încă se mai pot face, încă se mai pot salva, chiar și în al doisprezecelea ceas! Acesta este sentimentul cu care scriu acest text, cu care am gândit în timp ce ghemul mersului meu strângea firul drumului.

Am profitat de zilele libere de la începutul lui iunie, de plăcinta soarelui, pentru a-mi abandona puțin obișnuitul, pentru a scurtcircuita inerția. Ce este o călătorie dacă nu o răcorire, o adăpare, o umbră, o rătăcire controlată, o altfel de duminică?... Am ales apele. Întotdeauna le aleg. E clar ceva legat de nostalgie, de amorf, de scufundare, de hedonie, de uitare. Întâi am fost la Brăila, apoi la Jurilovca și la Gura Portiței. La Brăila vin a doua oară. Îl caut mereu pe Istrati și ascult poveștile surde ale fluviului. Și mă întristez. Aud tânguirea minunatelor case de secol XIX, care pică, cerșind ajutor. Văd istoriile cum își fac bagajul și se retrag, unele devin umbre (noroc cu artiștii, uneori), altele mor. Și rămâne doar prezentul inept, urât, insensibil. Rămâne un mare gol, un mare nimic. Iar în acest gol se înnebunește mai lesne, se trăiește mai smintit și nu se poate evada, nu se poate visa. Pentru că adevăratele vise se altoiesc pe amintiri, ale altora, ale tale. E mai greu, mai toxic și mai dureros să trăiești într-un loc care și-a pierdut istoria (și nimbul) decât într-unul care nu a avut niciodată una. Un loc care s-a pierdut este ca unul blestemat, ca un spațiu în care s-a cobit îndelung.

Da, Brăila e o rană! E o rană pentru că toate acele case negustorești de secol XIX sunt orfane și pentru că, deși surd, discret, plânsul lor se aude, inundă ochii, satură urechile. Se vede că orașul a fost bogat, că statutul său de porto-franco, dobândit în 1836, i-a adus înflorirea. Dar comuniștii au distrus acel loc multicultural și cosmopolit, acea parte de Orient rafinat. Apoi au venit ceilalți (alții aceeași) și au lăsat totul (din ignoranță și din rea-voință) de izbeliște. Mă mir că autoritățile mai dorm, mă mir că permit ca această frumusețe & istorie (care dă farmec și identitate) să se piardă! E atât de mult de lucru, de restaurat, de recuperat! În afară de partea veche - Piața Traian, strada Mihai Eminescu, fostă Regală, zona cuprinsă între Muzeul „Nicăpetre”, Biblioteca Județeană „Panait Istrati”, Grădina Publică, str. Alexandru Ioan Cuza și alte câteva străduțe și, să nu uit, amețitoarea Dunăre! - orașul este din punct de vedere estetic nefrecventabil. Și ce păcat este! Ici-colo câte o fațadă a fost înviată, câte un colț și-a recăpătat suflul, dar pentru a face impresie, pentru a reține sau pentru a readuce înapoi timpul este nevoie de mai mult, este nevoie de o bucată coerentă, omogenă, fără carii, fără goluri, fără fantome. Un oraș nu trebuie să semene cu o gură care nu a trecut pe la stomatolog.

Da, Brăila e o rană! Nu e singura. Multe locuri din România, altădată pulsând de viață multietnică și multiculturală, sunt de asemenea plăgi deschise sau arealuri mortificate. Mergeți la Sulina, în partea istorică a Constanței, la Băile Herculane cu clădirile acelea imperiale îngânând muntele... Cetăți, conace, o sumedenie de obiective care pot depune mărturie despre timpuri vechi și (adesea) bune își trag ultima suflare. Când se va prăbuși piatra, va dispărea duhul. Și nimeni nu răspunde, nimeni nu e vinovat, nimeni nu poate fi strigat. Deși, ce se întâmplă cu memoria orașelor noastre (și a noastră) este criminal. Dacă nu ai alunga de la tine suspectul gând al conspirației, ai putea crede că există un plan: fără patrimoniu și fără cultură, adică fără piatră și duh, un popor, un neam, devine populație și poate fi alungat, împrăștiat, stins.

În fine, după Brăila au urmat Jurilovca, Gura Portiței, Enisala: locuri în care natura se întrece cu sine, în care vântul, apa și ierburile cântă. Dar armonia se oprește aici. Oamenii și felul în care fac turism sunt sub natura pe care s-au angajat să o slujească, să o împrietenească cu noi. Unde este ospitalitatea de mai an? Au trecut, parcă, 29 de ani de (presupusă) libertate degeaba! Totul este foarte scump, de destul de proastă calitate, însăilat, grăbit. Chiar și unde lucrurile s-au mai mișcat lipsesc detaliul, atenția, ireproșabilul. Ai crede că strategia românească pentru turism este aceasta: gândire pe termen scurt (doar sezonul este și el scurt!), câștig maxim, servicii aproximative! Nu contează că turistul „chelit”, „ras” nu o să mai vină a doua oară. A venit acum. Am putea patenta modelul „turistul de o singură venire”. Ce dacă?! De vreme ce și așa ai grad de ocupare de 100%, de ce să schimbi ceva? Are balta pește... încă. Și atunci nu te miri că românul preferă la aceeași bani, ba chiar mai puțini, dar la servicii superioare, să aleagă Bulgaria, Grecia sau Turcia. Mă tot întreb ce s-ar putea face ca să avem un turism decent și o bună parte din bani să rămână aici. Nu preocupă oare pe nimeni faptul că românii asigură salarii în alte țări? Minunații guvernanți au găsit varianta asta a zilelor libere de peste an din dorința ca aceste minivacanțe să încurajeze turismul local și național, dar fără o temeinică strategie (care să amestece ajutorul cu exigența) nu vom putea schimba nimic. România va rămâne doar o destinație pentru sejururi scurte, vacanțe sociale, city-break-uri. Nici chiar voucher-ele de vacanță, fără calitate, fără empatie, nu vor putea face din România o destinație principală. Pot să vină și prințul Super-Charles și toți actorii americani, dacă nu schimbăm ceva, vom rămâne și din punct de vedere turistic primii din coadă, asta deși Țara are - măcar aici suntem de acord cu toții - un potențial enorm! Este ca o femeie frumoasă, dar neîngrijită, nespălată, prostită, decăzută. Ți-e dor de ce a fost, ți-e dor de ce-ar mai putea fi!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!