Documentar
Drumurile de munte ale lui Calistrat Hogaş

Drumurile de munte ale lui Calistrat Hogaş

Adrian Agachi, 05 August 2009

Câteodată trebuie să aştepţi foarte mult timp pentru a putea să îţi exerciţi un talent în voie. Calistrat Hogaş (1847-1917) a primit primele elogii literare la vârsta de 60 de ani, atunci când, de regulă, un scriitor începe să-şi pregătească retragerea. Lipsa de reacţie a publicului nu l-a determinat să renunţe la scris sau să considere că literatura nu este chiar domeniul în care excelează. Umorul şi capacitatea de a trece cu uşurinţă peste greutăţi l-au întărit şi l-au susţinut pe lungul drum al recunoaşterii. Hogaş este unul dintre povestitorii de prim rang ai literaturii române.

Copilul cu două nume

Calistrat Hogaş s-a născut pe 19 aprilie 1847 în Tecuci. Tatăl său, Gheorghe Dimitriu, era protopop de Tecuci, iar mama sa, Mărioara, provenea dintr-o familie boierească. Învăţătorul din sat, Gheorghe Nicolau, a insistat ca numele de familie al copilului să fie schimbat cu cel al bunicului după tată. Cum acesta fusese numit Hogaş (hăugaş - un fel de şanţ), învăţătorul a reuşit să-l convingă pe protopop să-i pună şi fiului său acest nume de familie. Pretextul a fost că, într-o bună zi, va ajunge un om important şi nu trebuie să aibă un nume obişnuit pe care să-l poarte oricine. Părintele Gheorghe şi-a dorit foarte mult ca fiul său să urmeze tot calea preoţiei, dar micul Calistrat avea alte planuri. Primul învăţător pe care l-a avut, Ioniţă Hrisanti, era totodată şi dascălul bisericii. Calistrat nu a vrut să studieze cu el, argumentând că nu vrea să devină preot, ci să înveţe carte. După ce a absolvit cu rezultate bune şcoala primară din Tecuci, Hogaş este înscris la Academia Mihăleană la studii liceale.

Firea independentă

Tânărul licean a încercat să devină cât mai repede independent din punct de vedere financiar. Nu pentru că dorea o separare de părinţii săi, ci datorită celor unsprezece fraţi ai săi care trebuiau şi ei hrăniţi. La Academie, Hogaş începe să mediteze elevii mai slabi şi să scrie poeme. A remarcat extinderea spiritului materialist în universitate scriind că „nemurirea sufletului, existenţa lui Dumnezeu, autenticitatea minunilor, învierea morţilor erau subiecte a căror discuţie se sfârşea mai totdeauna cu păruială“ (Opere, p.7). După terminarea studiilor liceale, Hogaş intră la Universitatea din Iaşi ca student bursier. Respingând din nou perspectiva preoţiei, se înscrie la studii clasice. Tot acum, prin bunăvoinţa mitropolitului Calinic Miclescu, primeşte adăpost într-o chilie a mitropoliei.

Neşansă literară

După încheierea studiilor, activează ca profesor la Gimnaziul proaspăt înfiinţat la Piatra-Neamţ. Tot aici se căsătoreşte cu Elena, fiica preotului Costache Gheorghiu. Între 1871 şi 1882 i se nasc opt copii. După câteva conflicte cu autorităţile corupte din domeniul învăţământului este silit să se mute la Tecuci, apoi la Iaşi şi, în cele din urmă, la Alexandria. În tot acest timp a încercat să scrie tot mai mult, succesul lăsându-se aşteptat multă vreme. Rcenziile au fost puţine şi modeste. Prima recenzie cu adevărat importantă o primeşte postum în 1922 şi este datorată lui Mihail Sadoveanu. Cartea sa cea mai renumită Pe drumuri de munte nu a putut fi publicată în timpul vieţii. Prima încercare s-a soldat cu un eşec din cauza multitudinii greşelilor de tipar, iar a doua tipărire a fost distrusă într-un puternic incendiu. Abia în 1921 va apărea ediţia definitivă, la patru ani de la moartea sa. Pe 28 august 1917, Calistrat Hogaş se stinge din viaţă la Roman. Sicriul său a fost cioplit dintr-un brad sădit chiar de el în tinereţe. Drumurile de munte lăsau loc drumului veşniciei.

Pasiunea călătoriilor

Hogaş a fost aproape dependent de călătorii. Iubea drumurile lungi, în zone muntoase, cu multe peripeţii şi pline de farmecul priveliştilor. A descris în pagini de o uimitoare frumuseţe peisajul natural al ţării noastre. Călătoria cea mai plăcută pentru el era cea pe jos. „Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal, înseamnă a merge şezând şi a vedea numai ce ţi se dă nu însă şi tot ce ai voi“ (Amintiri dintr-o călătorie, p.65). Hogaş călătorea aproape numai pe jos, excluzând din start orice mijloc de transport modern al vremii. Considera că autenticitatea peisajelor este refuzată celor care evită să le cunoască prin efortul fizic adecvat. Nu era departe de adevăr, pentru că o drumeţie se deosebeşte fundamental de orice călătorie la bordul unui vehicul. Peisajul nu poate fi receptat decât cu maximă atenţie şi trezvie a simţurilor, atunci când te afli în mijlocul lui.

„Mojicul“ literaturii române

Hogaş nu s-a considerat niciodată un scriitor talentat şi nu a suferit prea tare datorită lipsei de receptare a publicului. Avea chiar o aversiune faţă de scriitorii care preţuiau enorm estetismul literar şi care nu scriau decât atunci când le erau împlinite condiţii de ultimă oră. De aceea se considera pe sine un mojic (om prost crescut) al literaturii. „Ca în foarte multe lucruri, e şi în literatură un soi de mojicie. Ei bine află, iubite cetitorule, că, spre marea dumitale mirare, nu mă sfiesc a-ţi face cunoscut, că, în literatură, sunt cam mojic; şi aceasta nu din pricina alcătuirii mele sufleteşti, ci numai din împrejurări care nu atârnă de voinţa mea. Nu ştiu dacă dumneata pui sau nu mănuşi când faci literatură, eu însă, care n-am făcut şi nici nu am de gând să fac vreodată înaltă şi subţire literatură de salon, am redat oamenii şi lucrurile, aşa cum se găsesc ele în măreaţa lor sălbăticie şi poate prea bine să strâmbe din nas finul estet X şi mult mai sensibilul decadent Y; eu îmi păzesc treaba şi, cu acelaşi deliciu, cu care un Lucullus s-ar aşeza înaintea unui ospăţ vitelian de limbi de canar şi de mrene îngrăşate cu carne de rob, mă aşez şi eu înaintea unui mojdei, a unei mari, fierbinţi şi oacheşe mămăligi, a unor ciuperci fripte pe cărbuni la umbra pădurilor sau a unui epic borş cu carne de oaie nu tocmai fiartă...“ (Prefaţă, p. 420-421)

Povestitorul neîntrecut

Am precizat anterior că Hogaş este unul dintre cei mai importanţi povestitori. În el, poezia, romanul şi descrierea s-au împletit armonios, rezultând impresii extraordinare de călătorie. Nu ştim dacă mai există un alt prozator atât de dăruit în descriere, precum Hogaş - poate doar Sadoveanu şi Bogza - dar este clar că are un bogat talent. Hogaş se apropie foarte mult de Creangă, atât în termenii populari folosiţi, cât şi în modul relatării. Crezul literar l-a notat chiar la începutul unui scurt fragment intitulat Amintiri din copilărie. „La urma urmei tot e mai bine să scrii despre ale tale decât despre ale altora; căci dacă, mai cu seamă, ai condei cinstit, apoi, în loc de o dată, îţi trăieşti viaţa de două ori; şi tot e mai bine să ţi-o trăieşti de două ori decât o dată. Căci viaţa asta oricât ar fi ea de amărâtă şi zbuciumată, dar tot se cheamă că te-ai încălzit la lumina soarelui, te-ai răcorit în suflarea vântului, te-ai răsfăţat în verdeaţa şi în florile primăverilor, te-ai îmbătat de şoaptele pâraielor şi ai visat la umbra pădurilor... Cu atât mai rău pentru cel care şi-a petrecut viaţa ca culbecul (melcul)! Ce voiţi să vă spună unul ca acela? Că şi-a dus casa-n spate de la naştere până la mormânt? Asta n-ar plăti două parale... Eu, însă am de gând să scriu cum am umblat pe picioarele mele...“ (Amintiri din copilărie, p.422)

Călătorie la Sihla

În încheiere oferim un fragment din descrierea călătoriei la Sihla a lui Calistrat Hogaş. Aici, fermecat de natură, Hogaş ne-a lăsat povestit frumosul loc al nevoinţei Sfintei Teodora. „Frumoasa Sfânta Teodora, legendara anahoretă a locurilor acestora, se înfăţişa închipuirii mele ca o a doua Marie din Egipt, cu viaţa bântuită de aceleaşi nenorociri; tot ca şi aceea, Sf. Teodora se lepădase, poate, de plăcerile îmbătătoare ale acestei lumi, mulţumindu-se în cele din urmă, cu crăpătura umedă a unei stânci în locul palatelor aurite unde luxul şi desfrâul domneau cu răsfăţare (…) Apoi floarea, e-tern neveştejită şi albastră ca seninul cerului, la rădăcina căreia domnea o veşnică primăvară, în timp ce munţii dimprejur crâşcau sub iernatica suflare a crivăţului, era darul ceresc, darul de mângâiere al Sf. Teodora: femeia de lume devenită sfântă închinase cerului sufletul ei şi nu-i ceruse în schimb decât o floare... (...) Cerul o ascultase şi făcuse să răsară pe o aşchie de stâncă, într-un strop de ţărână, nemuritoarea şi minunata floare care trebuia să fie icoana virtuţii Sf. Teodora“ (De la Văratec la Secu, p.78).

Sursă:

1. Calistrat Hogaş, Opere, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1956.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!