Dumnezeu: iubire fără de sfârșit

„Precum Egiptul este un dar al Nilului – după spusele lui Herodot, la fel putem afirma, fără să greșim: Europa este un dar făcut lumii de creștinism”, a spus Horia Roman-Patapievici.
Mare bucurie revarsă în sufletele noastre Praznicul Învierii Domnului. Ridicarea din morți a Mântuitorului a avut repercusiuni mondiale, schimbând fața pământului și orientând în altă direcție întreaga istorie a omenirii. Dar în ce direcție, oare? În direcția vieții de dincolo, a lumii eterne, a existenței fericite în Împărăția lui Dumnezeu. Cu toții mărturisim în Crez: „…aștept învierea morţilor şi viața veacului ce va să fie. Amin”. Învierea Mântuitorului ne invită să trăim viața de aici pătrunsă de harurile Învierii, de realitatea vieții de dincolo, să valorizăm existența pământească pe coordonatele vieții cerești și veșnice; Învierea Domnului transformă viața pământească într-o posibilitate de pregustare a vieții veșnice, într-o deprindere cu veșnicia! Prin Învierea Sa, Mântuitorul ne-a arătat că viața noastră continuă după moarte, într-o formă superioară, la un alt nivel al realității, iar pentru a fi acolo fericiți, trebuie, de pe acum, să ne șlefuim ființa interioară, să ne disciplinăm sufletul, să eliminăm răul din viața noastră, să ne înnoim lăuntric: în limbaj creștin, să fim buni, să iubim, să iertăm. „Să zicem, fraților, și celor ce ne urăsc pe noi” – precum ne îndeamnă cântarea pascală.

Dar oare, referitor la semenii noștri, Învierea Mântuitorului nu activează în noi niște res­ponsabilități? Ba da! În măsura în care ne înduhovnicim, ne sfințim viața, ajungem la o întâlnire reală cu Dumnezeu, Îi simțim prezența în fiecare clipă în viața noastră, Îl simțim viu cu întreaga noastră ființă şi, în aceeași măsură simțim puternic datoria de a le vesti și semenilor noștri adevărul suprem că viața continuă și după moarte, că întoarcerea la Dumnezeu este cea mai inteligentă decizie a unei vieți de om, că energia lui Dumnezeu este iubirea și că doar această energie ne poate face fericiți! Creștinul cu adevărat convertit revarsă permanent în jurul lui iubire și pace. „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea v-o dau Eu” (Ioan 14, 27) – spunea Mântuitorul.

Aceste adevăruri profunde, pe care le proclamă Învierea Mântuitorului și care au jalonat istoria Bisericii și a lumii în ultimii 2000 de ani, au devenit, din păcate, necunoscute pentru societatea europeană postmodernă sau ignorate. În Europa de astăzi se trăiește ca și când Dumnezeu nici nu există și marea masă a elitelor politice și academice din Europa se rușinează să mai afirme convingeri creștine. Mai grav, există chiar o formă de prigonire subtilă a cetățenilor europeni care sunt credincioși practicanți, întrucât acestora le este refuzat accesul la funcțiile publice de conducere (…).

Deci, Europa, deși creștină în origini, a ajuns anti-creștină în rezultat! – constatăm și noi, parafrazându-l pe Konrad Reiser. De ce s-a ajuns la această situație? Pentru că nu am trăit suficient de adânc și de convingător credința, pentru că nu am respectat cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Prisosința voastră să împlinească lipsa acelora, pentru ca și prisosința lor să împlinească lipsa voastră, spre a fi potrivire” (II Corinteni 8, 14).

Care ar trebui să fie atitudinea noastră în fața unei astfel de situații? Ce ar trebui să facem? Înainte de toate să ne rugăm! Să ne rugăm Bunului Dumnezeu ca lumea în care trăim să nu mai fie sesizată de elitele europene drept o lume fără Creator, drept o lume fără prezența tainică a lui Dumnezeu și a Proniei Sale! Trebuie să ne rugăm ca liderii politici europeni să înceteze să mai refuze lumii noastre transcendența dumnezeiască! Să înceapă să accepte drept plauzibilă posibilitatea existenței unei alte lumi, aflate în prelungirea acesteia. Iar aceasta, pentru că, dacă privim lucrurile cu maximă rigoare, lumea nu își are scopul în ea însăși: ne naștem, creștem, ne înmulțim, îmbătrânim și murim. Și tot așa, de mii de ani. Dacă nu urmează nimic dincolo de moarte, care este sensul? Răspunsul corect este cel dat de creștinism: sensul lumii acesteia nu este în ea, ci dincolo de ea! De aceea, Mântuitorul i-a spus atât de tranșant lui Pilat: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 33) (…)

Creştinismul a născut civilizaţia europeană

Un mare adevăr se cuvine acum să-l proclamăm, pentru că elitele europene l-au uitat: dezvoltarea economică (aflată azi în expansiune mondială) a apărut, în Occident, „prin înrâurirea creştinismului”. Cum adică? Oamenii de știință nu au făcut altceva decât să transfere în plan laic o învățătură coagulată la o mare adunare bisericească, cunoscută drept Sinodul I Ecumenic. Ce adevăr au proclamat atunci, în anul 325, oamenii Bisericii? Grație Revelației, ei au ajuns la concluzia că ceea ce este contradictoriu și pare imposibil la un anumit etaj existențial este perfect posibil și deloc contradictoriu la un etaj existențial superior, adică la un alt nivel al realității.

La un prim nivel de gândire, pare imposibil ca Iisus Hristos să fie și om și Dumnezeu, în același timp; la un etaj superior de gândire, acceptând Revelația, descoperi că nu este doar posibil, ci și plin de consecințe acest fapt.

În planul fizicii mecanice, materia este materie, energia este energie, iar una nu poate fi alta simultan! Dar, dacă urcăm totul la un alt nivel al realității, la cel al fizicii cuantice, descoperim că, de fapt, se poate: lumina este, simultan, și undă și corpuscul, și materie și energie! Iată, deci, că adevărul teologic, transferat în lumea științelor, s-a revelat a fi o sursă uluitoare de posibilități concrete, care a dus la dezvoltarea tehnologică de astăzi, dezvoltare care a schimbat fața pământului. Așa că noi, oamenii, am ajuns și pe Lună, am ajuns să folosim ceea ce nu vedem, respectiv undele electromagnetice și sistemele de comunicare wireless (fără fir), prin care dirijăm de la distanță realitatea. Am descoperit și folosit energia atomică. Iată că, grație științei, am ajuns să fim „dumnezei’’ mai înainte de a merita să fim oameni. Totul este ca, acum, să nu folosim contra noastră ceea ce am descoperit. „Că Fiul Omului nu a venit să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 51). El vrea ca oamenii viață să aibă, și să o aibă din belșug’’ (Ioan 10, 10).

Am urmat acest periplu împreună pentru a ne convinge de valoarea colosală a creștinismului în construcția Europei și a întregii civilizații euro-atlantice. E anormal ca astăzi să ne rușinăm de creștinismul care a născut civilizația materială uluitoare în care trăim. Și, dacă vom continua să o facem, vom fi extrem de vulnerabili în fața celor care nu se rușinează cu religia lor, ci dimpotrivă, o supra-evaluează, deși aceasta nu a fost – de-a lungul istoriei – un generator de dragoste între oameni, precum a fost creștinismul. Spunea Sfântul Vasile cel Mare atât de frumos că Ortodoxia „liniștește sufletul, potolește tulburarea gândurilor, înmoaie mânia, înfrânează poftele păcătoase, leagă prietenii, unește pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiți, aduce cel mai mare bun: dragostea” (Omilii la Psalmi, PSB – vol. XVII, București, 1986, p. 184).

Rostul oricărei religii este să reverse dragoste între oameni, iar dacă nu o face, se demonstrează a fi o religie falsă, distrugătoare și asasină, iar nu una coborâtă din cer, de la Dumnezeul iubirii. Rostul nostru, al Ortodoxiei răsăritene, este să confirmăm, grație experienței noastre mistice, adevărata și cea mai adâncă identitate a lui Dumnezeu: aceea de iubire fără de sfârșit, care vrea pe pământ o civilizație a dragostei, iar din fiecare țară vrea o patrie de frați. Acest mare adevăr, „ieri și azi și în veac, este același!” (Evrei 13, 8).

Acum, când „prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începutul altei vieți, veșnice, să săltăm, lăudând pe Pricinuitorul, Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinților noștri și preaslăvit” (Slujba Învierii), să ne consolidăm convingerea că avem ceva extrem de valoros de oferit lumii noastre și Europei întregi: certitudinea că Dumnezeu este iubire, adevărul că religia creștină este descoperită din Cer, de Sus, și este o invitație spre a privi la lumea viitoare. Astfel, nu vom nesocoti constatarea prorocului David: „De n-ar fi fost Legea Ta gândirea mea, atunci aș fi pierit întru necazul meu” (Psalmul 118, 92). Doar astfel vom reuși să îi fascinăm și pe exponenții celorlalte religii şi doar atunci nu ne vom mai teme de ele, ci vom ști să le domolim, să le exorcizăm de agresivitate și ne vom garanta un trai pașnic și prosper pe acest pământ, iar în lumea de dincolo, fericirea fără de hotar! „Hristos a înviat!” vă spune al vostru de tot-binele doritor, PS Gurie, Episcopul Devei şi al Hunedoarei.