Interviu
„Dumnezeu nu a trimis pe cineva, ci El Însuși a venit”

„Dumnezeu nu a trimis pe cineva, ci El Însuși a venit”

Dumitru Manolache, 14 Decembrie 2017

Recent, am purtat un dialog cu părintele protosinghel Arsenie Muscalu, duhovnicul Mănăstirii Cornu, din Arhiepiscopia Bucureștilor, despre praznicul Nașterii Domnului, suferințele omului contemporan, vindecare, rugăciune, dragostea față de aproapele și inimă. Cuvintele părintelui sunt asemănătoare învățăturilor din Pateric, ziditoare și întăritoare pentru suflet, în această perioadă de urcuș spiritual spre marea zi în care Îl vom primi pe Cel ce S-a născut pentru a ne mântui.

Părinte protosinghel, ne aflăm în Postul Nașterii Domnului. Ce mesaj ne transmite Crăciunul astăzi, nouă, celor care trăim în acest veac atât de agitat, atât de frământat, de înstrăinat de sine și de Dumnezeu?

Sunt complicate vremurile prezente. Și, probabil, printre cele mai grele stări pe care le trăim este însingurarea. Izolarea omului de către om. Mesajul Crăciunului însă rămâne același, dintotdeauna, doar că acum e mai puțin ascultat. Dacă ar fi înțeles în profunzime, nu ar mai fi starea de lucruri pe care o trăim. Părinții Bisericii spun că Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se facă Dumnezeu. Or, greul este că mesajul acesta, în goana vieții, în această secularizare și înstrăinare de Creator, este foarte dificil de perceput. Din păcate, rămânem doar la aspectul de bucurie în familie, de bucurie a colindelor, a unor tradiții și obiceiuri care, într-adevăr, este frumos. Vedeți, colindele sunt un mod original de a exprima adevărul sărbătorii, și arată cât de adânc l-a asimilat poporul nostru, care a primit mesajul și apoi l-a exprimat în modul lui propriu, original. Asta arată că ne-am asumat organic mesajul, că el a ajuns unde trebuia să ajungă. Semnificația lui este: Hristos, ieri, azi și în veac, este același. Dumnezeu ne cheamă la El. Nu a trimis pe cineva la noi să ne mântuiască, ci El Însuși a venit. El Însuși S-a întrupat.

Cu siguranță, la dumneavoastră vine multă lume. Ascultați problemele, dați sfaturi. Care este „boala” de care suferim astăzi, cei mai mulți dintre noi?

Și eu m-am întrebat care ar fi cea mai mare problemă a omului contemporan. Până la urmă, am înclinat să mă opresc la o constatare a părintelui duhovnic al multora de aici din mănăstire într-o perioadă, Macarie Ioniță, de la Mănăstirea Pasărea, care a trecut la Domnul în 2007. Și el a fost întrebat, după anul 2000, în legătură cu această problemă. Părintele considera că este necredința. Sau că puținătatea credinței este rana cea mai adâncă a omului de astăzi. S-a subțiat foarte mult legătura lui cu veșnicia! Și de aici vin majoritatea problemelor. Au proliferat bolile psihice, depresiile, anxie­tățile, s-au degradat relațiile dintre oameni, și toate pleacă, în fond, de la această legătură subțiată.

Există vindecare?

Cum să nu existe vindecare? Biserica ne oferă atât de multe „medicamente”, dar pentru că a slăbit credința nu ne mai folosim de ele. Nu mai avem încrederea să le utilizăm. Să luăm slujbele Bisericii. Să luăm Sfânta Liturghie. În toate Îl descoperim pe Dumnezeu, Cel care ne oferă o cale a împărtășiei cu veșnicia. Biserica ne oferă tot ce ne trebuie. Vindecarea este în Biserică. Tocmai aceasta este lucrarea ei: vindecarea omului.

Și totuși, ce-i lipsește omului pentru a se îndrepta mai mult spre Biserică decât spre partea materială a existenței lui?

Eu nu pot să mă gândesc decât la ceea ce mă privește personal: la datoria mea de a trăi eu însumi, ca un om al Bisericii, în așa fel încât prin propria-mi viață să pot ajuta și să fiu o mărturie. De ce nu se apropie mai mult oamenii de Biserică? Poate nici noi, monahii cercetați, nu reușim să fim martori. Să dăm o mărturie mai convingătoare când oamenii se apropie de noi. Uneori suntem o contramărturie! A slăbit foarte mult dragostea. Oamenii ne-ar căuta mai mult dacă ar vedea la noi o grijă mai mare față de ei, față de problemele lor. Negă­sind-o, nu se apropie. Dar e greu totuși de spus de ce omul nu se apropie de Biserică. Deși aceasta îi oferă totul, el nu recunoaște oferta ei. Nu o primește. Probabil, în fiecare există anumite mo­tivații.

Care este organul uman care exprimă cel mai mult și cel mai evident dragostea și apropierea de semeni?

Inima.

Și ochii ?

Și ochii. Ei sunt ca o fereastră către suflet, către inimă. Să vă spun ceva în legătură cu privirea: Un bucureștean ducea cu mașina un duhovnic. Părintele, fiind atent, a observat o reclamă pe marginea străzii care avea ceva mai deosebit și îi spune lucrul acesta șoferului. Omul, care trecuse de multe ori pe drumul acela, îi răspunde: „A, eu nici nu am observat-o!”. Și atunci, părintele i-a zis: „Da, uite, tot așa trecem și noi pe lângă semeni, fără să-i observăm”. Și șoferul a fost foarte mișcat de observația părintelui. Bine, și starea de oboseală fizică și psihică, toată încărcătura asta emoțională în care trăia îl făcuse probabil destul de absent. Dar el și-a conștientizat starea de absență! Părintele însă a observat și reclama, deci avea ochiul format să vadă, dar avea și inima trează!

Dacă ochii sunt fereastra către suflet, inima ce este?

Inima este miezul, adâncul sufletului, adâncul ființei.

Ne putem retrage în ­inimă?

Fără îndoială că putem. Un om convertit din zilele noastre, devorat de căutarea adevărului, spunea că a străbătut sute de mii de kilometri căutându-l. Umblând pe toate continentele, cunoscând foarte multe experiențe spirituale, până la urmă a înțeles că drumul care trebuie făcut este foarte scurt. De numai 30 cm: de la minte la inimă! Dar care este foarte greu de străbătut! Trăim foarte mult în zona raționalului, în minte. Suntem sleiți, obosiți, devorați de gânduri. Nu știm să ne refugiem în inimă.

Și totuși, cum putem să realizăm acest lucru?

Părinții filocalici ne învață cum. Dar, pentru omul de astăzi, lucrul acesta pare că nu mai este posibil. Că nu mai sunt condițiile de care o astfel de lucrare duhovnicească ar avea nevoie. Asemănător Părinților filocalici, și duhovnicul nostru a fost întrebat despre rugăciunea curată, care se dobândește prin retragerea minții în inimă. Cât timp rămânem în minte, nu putem scăpa de gânduri. Nu putem avea o rugăciune curată. Numai când mintea pătrunde în inimă, atunci ajungem la rugăciunea neîntinată. Iar părintele a răspuns: „Duceți o viață curată, și vă va căuta rugăciunea pe voi. Nu trebuie să o căutați voi pe ea!” După cuvântul lui, spun și eu: calea spre dobândirea rugăciunii lăuntrice, rugăciunii inimii, este viața curată.

Părinte Arsenie, îndrăznesc, presupunând că unii dintre noi vom cuteza, în măsura posibilităților, să coborâm cu mintea în inimă, să vă rog să ne dați un sfat duhovnicesc în acest răstimp al sărbătorii Naște­rii Domnului.

Pentru apropierea de Dumnezeu, pentru a afla calea către inimă, mă gândesc că în zona relațiilor interumane ar fi ceva de făcut. Există în Pateric o întâmplare legată de Sfântul Antonie cel Mare, care relatează momentul în care au venit la el niște părinți să-i ceară un cuvânt, un sfat. Și sfântul le-a spus: „Aveți Sfânta Scriptură. Vă e de ajuns”. Părinții au insistat și i-au spus că vor și de la el un cuvânt. Atunci sfântul le-a spus un cuvânt, luat tot din Sfânta Scriptură: „Dacă te lovește cineva peste obraz, întoarce-l și pe celălalt”. „Nu putem”, au spus oaspeții. „Atunci, purtați măcar lovitura primită”, le-a zis părintele. „Nici asta nu putem, prea greu pentru noi”, au răspuns ei. „Atunci, măcar nu întoarceți ce ați primit”, le-a spus sfântul. Și ei au zis: „Nici asta nu putem”.

Sfântul nu a mai coborât „ștacheta”, că dacă ar mai fi făcut-o ajungea în zona vendetei, și le-a zis: „Ce să vă fac vouă, fraților, dacă aceea nu puteți și asta nu vreți? De rugăciuni este trebuință”. Apoi, a chemat ucenicul și i-a poruncit: „Fă-le ceva fiertură că sunt neputincioși!”


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!