Analiză
E nevoie de o educaţie religioasă confesională?

E nevoie de o educaţie religioasă confesională?

Prof. Constantin Cucoş, 27 Martie 2013

În ultimul timp, s-au înmulţit reacţiile unor reprezentanţi ai societăţii civile care se declară împotriva prezenţei religiei ca disciplină de studiu în şcoli. Motivul e unul mai vechi (pe scurt, aceştia văd în religie o formă de îndoctrinare), dar apar şi noi circumstanţe pentru o astfel de tematizare: introducerea acestei discipline şi la clasa pregătitoare, precum şi perpetuarea caracterului ei obligatoriu, în trunchiul comun de discipline, la celelalte clase.

Faptul că Legea educaţiei, ca şi Constituţia ţării, stipulează explicit posibilitatea sustragerii elevului de la activitatea în cauză nu prea este luat în seamă, acest drept fiind minimalizat sau „demascat“ ca inexistent, în sensul că părinţii sau tutorii elevilor nu fac apel efectiv la o astfel de prevedere (desigur şi la altele, dar asta mai puţin importă). Nu depreciez nicidecum intervenţia acestor foruri exterioare. E bine ca cineva să vegheze, să arate cu degetul, când este cazul, în cunoştinţă de cauză, vizându-se mai binele. Că sunt uneori excese, inabilităţi, greşeli, legate de predarea efectivă a disciplinei în cauză, o ştiu, de bună seamă. Dar nu în mod preponderent, în comparaţie cu alte discipline. Acestea ies mai ales în faţă şi sunt exploatate. Ce se face bine la religie nu se vede, nu se spune; ce este mai puţin izbutit, da. Trebuie însă să analizăm dacă deficienţele se ivesc din cauza conţinuturilor care se transmit (perfectibile, bineînţeles) sau a carenţelor metodice, de predare propriu-zise. Nu caracterul confesional (sau interconfesional, după caz) al acestei discipline trebuie incriminat, ci, poate, inabilitatea sau procesualitatea defectuoasă a transmiterii acestor valori.

Nu vom argumenta aici de ce e nevoie să i se formeze elevului, în şcoală, şi o cultură religioasă (am făcut-o cu alt prilej). Doresc doar să punctez faptul că această disciplină trebuie concepută şi predată într-o manieră confesională, cel puţin până la o anumită vârstă. Iată pe ce mă bazez când avansez un astfel de punct de vedere.

În primul rând, culturalizarea religioasă este o formă de enculturare, adică de introducere, conştientizare şi apropriere de către copil a valorilor comunităţii de bază. Este o chestiune de bun-simţ să i se prezinte individului, mai întâi, ceea ce ţine de amprenta culturală a mediului din care face parte şi în care este pregătit să intre. O formare de calitate presupune o introducere gradată în etosul grupului de apartenenţă, în cunoaşterea, reprezentările şi imaginarul lui. Începem să cucerim spaţiul cultural proxim prin cunoaşterea unor repere, de asemenea, de ordin istoric sau geografic. Este firesc ca un român să înveţe limba română, un ungur să înveţe limba maghiară şi aşa mai departe. La fel de firesc mi se pare ca un copil aparţinând cultului ortodox să fie introdus în etosul religiei în cauză, un catolic în perimetrul cultului său, un neoprotestant în confesiunea de care ţine etc. Cel puţin la vârstele mici, elevii trebuie instrumentalizaţi cu valorile apropiate, experimentate parţial, în mod progresiv, din aproape în aproape, pe măsura putinţei minţii şi a spiritului lor. Un principiu al educaţiei ne spune că este bine să ne bazăm pe anumite prealabile şi bagaje experienţiale ale individului, să le facem aliat, să clădim pe ele conduite noi, mai complexe. Nu cred că o de-centrare religioasă, prin prezentarea altor religii, începută la vârste fragede, este de bun-augur. Copilul trebuie „instalat“ mai întâi în religia proprie şi apoi i se „deschid ochii“ (mintea, sufletul) şi către alte religii sau confesiuni. Ca să înveţi o limbă nouă, e necesar să stăpâneşti una de bază, prin intermediul căreia le vei asimila şi pe cele „străine“. Calitatea instalării în referenţialul prim garantează înţelegerea sau asimilarea şi a altora, mai târziu.

O educaţie devine eficientă când se pleacă de la apropiat la îndepărtat

În al doilea rând, religia predată într-o manieră confesională contribuie la conturarea şi conştientizarea identităţii personale a elevului, la asumarea şi recunoaşterea ei. Şcoala trebuie nu numai să unifice, dar şi să individualizeze. Educaţia presupune o „universalizare“ a fiinţei (adică o aducere a ei la stadiul unei cunoaşteri atotcuprinzătoare, a toate cele ce sunt sau se cunosc la un moment dat), dar şi o cultivare a notelor proprii, a individualităţii cu valorile pe care le poartă. Religia (ca şi limba, tradiţiile, istoria) contribuie la conturarea identităţii unui individ sau a unei comunităţi. Identitatea trebuie construită şi asumată „la vedere“, în mod liber. Identitatea structurată prin negativitate, pe „ascuns“, prin excludere şi oprobriu devine una problematică, ce conduce la derapaje mai târziu. Orice constrângere de acest fel se răzbună mai târziu (a se vedea cazul rromilor care sunt excluşi, etichetaţi, discriminaţi şi care pot deveni violenţi şi/tocmai din această pricină). De ce să excludem sau să minimalizăm această şansă de marcare a specificităţii spirituale! Şcoala, se ştie, este un loc al osmozei, prin cunoaştere, prin asimilarea normelor generale etc., dar şi al diferenţierii, prin atitudini, simţiri, reacţii, credinţe particulare, chiar individuale. Valoarea sacrului reprezintă unul din reperele majore ale identităţii axiologice a individului, aşadar nu putem fi de acord cu excluderea unei piste cu adevărat formatoare, de afiliere faţă de un set de valori care ne distinge de alţii, ne particularizează.

În al treilea rând, predarea confesională se bazează pe o filiaţie bazală între conţinutul a ceea ce se predă şi poziţia copiilor în raport cu religia pentru care se face pledoarie. Apartenenţa confesională a copiilor la religia care se discută constituie o necesară şi bună premisă a eficienţei actului educativ. Li se dau elevilor valori faţă de care, principial, au un anumit interes şi ataşament (structurat cu prilejuri anterioare - în familie, biserică…). Principiul acesta ar fi: o educaţie devine eficientă când se pleacă de la apropiat la îndepărtat, de la cunoscut la necunoscut, de la particular la general. Ceea ce se propune complementar în şcoală este caracterul sistematic, deliberat, profesionist, în care se face educaţia pentru aceste seturi de valori.

În al patrulea rând, caracterul confesional este susţinut şi de corelativitatea dintre conţinutul particularizat al disciplinei şi apartenenţa profesorului la confesiunea sub auspiciile căreia este structurat respectivul conţinut. Cu alte cuvinte, mi se pare firesc ca religia la o clasă de copii ortodocşi să fie predată de un profesor care face parte din acest cult, iar cea de la o clasă de copii catolici, de pildă, să fie predată de un reprezentant al confesiunii respective. Este obligatorie rezonanţa sau chiar identitatea valorică dintre cele două instanţe, întrucât acestea conduc la un plus de credibilitate şi autoritate. Profesorul care predă un anumit conţinut trebuie să creadă în ceea ce el transmite copiilor săi. E nevoie de un ataşament axiologic în raport cu valorile pentru care se face vorbire. Axioma este valabilă şi în cazul altor discipline: dascălul de fizică trebuie să creadă în teoria, de pildă, a relativităţii, pe care o expune la un moment dat. Profesorul de chimie, biologie, matematică, literatură, franceză etc. trebuie să dea de înţeles că ceea ce transmite este valoros şi merită să fie reţinut. Ataşamentul valoric în raport cu ce spune profesorul este o asumpţie procedurală generală pentru toate materiile (mai ales în învăţământul preuniversitar).

Trebuie excluse ghetoizările şi separările la un moment dat

Un astfel de tratament este valabil pentru primele clase, după care trebuie asigurate, prin curriculum, prin moduri de organizare, prin strategii didactice diverse, flexibile etc., prilejuri de deschidere şi de permeabilitate în raport cu alte registre spirituale.

La fel de necesară este şi amplitudinea culturală a acestor conţinuturi, realizarea unor abordări interdisciplinare, prin integrarea unor valori ale ştiinţei, artei, practicii sociale. A nu te racorda, de pildă, şi la complexe culturale mai largi, la spiritualitatea semenilor cu care coexişti poate conduce la suficienţă, autoglorificare, egolatrie spirituală, chiar fundamentalism. Este necesar ca pe trepte superioare de şcolaritate să fie cunoscute, învăţate, respectate valori religioase ce corespund alterităţii cu care elevii vin în contact sau cu care vor interacţiona mai târziu. Trebuie excluse ghetoizările şi separările, la un moment dat, în cazul educaţiei religioase. La nivel de liceu, dar şi mai devreme, de pildă, e bine ca tânărul - laolaltă cu congenerii săi, indiferent de religie - să aibă posibilitatea de a trece în revistă un conţinut interconfesional, să compare, să semnifice, să judece, să valorizeze, să empatizeze, să ia contact direct şi cu alte moduri şi registre de raportare la transcendenţă. Să afle că spiritualitatea religioasă dispune de mai multe feluri de inflexiune ideatică sau de exprimare. Să participe, printr-o comuniune de înalt nivel, alături de ceilalţi, la împărtăşirea unui crez care, până la urmă, are aceeaşi natură, consistenţă şi funcţionalitate. Să se bucure, de ce nu, de prezenţa în clasă a unui coleg de o altă religie, de la care poate afla lucruri pe care el nu le ştie sau nu le-a experimentat…


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!