Documentar
Educația  în Bizanț

Educația în Bizanț

Bizanţul a fost mereu interesat de educaţie. Pentru a putea citi un text, trebuia să ai o instruire de nivel mediu sau ridicat şi chiar în aceste condiţii, exceptându-i pe cei cu activităţi intelectuale, o bună parte din populația Imperiului bizantin se mulţumea să citească documente, inscripţii, fără a deveni cititori de opere literare în sensul larg al cuvântului. Pentru a face parte din rândul cititorilor adevăraţi era nevoie de frecventarea unei şcoli, care oferea accesul la o lectură mai mult sau mai puţin elaborată.

Ocuparea unui loc în administraţia bizantină impunea o anumită educaţie, pe care bizantinii o puteau primi în familie sau într‑un cadru organizat, precum şcoala. Pentru copiii care proveneau din familiile bogate de aristocraţi, exista în capitală, la Constantinopol, un sistem educativ foarte bine pus la punct. Pregătirea primară (propaideia) era asigurată în mediul rural de către un „învăţător”, un gramatist, însărcinat să‑i învețe pe copii literele (grammata) și era răspândită în orașe și până în micile târguri ale Asiei Mici. Copiii începeau şcoala de la vârsta de 6‑7 ani, învăţând să citească, primeau cunoștințe de gramatică, iar aceste noțiuni erau predate timp de 2‑3 ani, având la dispoziție în general cărți religioase, cărora li se adăugau și cărți antice. Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuia că este bine de citit din Sfânta Scriptură încă din copilărie, pentru a învăţa mai uşor literele alfabetului. De aceea, semnele alfabetului erau adesea considerate „sfinte litere”. Învățătorii erau persoane modeste, școlile erau private, dar costurile nu erau foarte ridicate.

Paideia sau cultivarea spiritului prin știință

O bună parte dintre bizantini, al căror număr este imposibil de estimat, știau să citească și chiar să scrie, calificări indispensabile pentru multe meserii. Ajuns la vârsta de 10‑12 ani, copilul continua să studieze în ciclul secundar (paideia), sistemul acesta fiind organizat exclusiv în capitala imperiului. Aici erau copii care proveneau din capitală sau din provincii, existând probleme legate de cazarea celor care nu locuiau în Constantinopol (trebuia să ai rude în capitală pentru cazarea copilului). Astfel, a doua etapă de studii putea deveni un obstacol pentru copiii fără rude la Constantinopol și fără posibilităţi de cazare. Viitorii apostoli ai slavilor, Sfinții Chiril şi Metodie, aparţinând unei familii înstărite din Tesalonic, nu au continuat ciclul secundar de studii în oraşul lor şi au mers în capitala imperiului. Constantinopolul avea mai multe şcoli secundare, în general închinate unor sfinţi: Sfântul Apostol Pavel, Sfânta Teodora, cele mai multe dintre şcoli fiind situate în centrul capitalei, mai ales pe drumul principal, unde erau forumul și statuia Sfântului Constantin cel Mare. Pentru acest ciclu de învățământ, la Bizanţ, unde lipseau curricula şi programele precise, instruirea se făcea în mod diferit. Astfel în aghiografie, educaţia de tip elementar era prezentată în termeni generici. În Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul, scrisă de Ignatie Diaconul (secolul al IX‑lea), se spune că sfântul a fost încredinţat pentru educaţie unui gramatist la vârsta de 8 ani, de la care a primit atât noţiuni elementare, cât şi noţiuni avansate. În alte situaţii, învăţământul secundar este indicat prin termeni precum „educaţie enciclopedică” şi conţinea disciplinele din trivium precum gramatica, retorica şi dialectica şi din quadrivium precum aritmetica, geometria, muzica şi astronomia. În realitate acest ciclu de studii era mult mai variabil, iar cei care‑l urmau nu erau obligaţi să participe în integralitate la aceste cursuri, chiar dacă competenţele culturale primite revelau o puternică eterogenitate, deoarece puteau trece de la un nivel mediu‑începător la unul mediu‑avansat.

În secolul al XI‑lea, cea mai cunoscută şcoală secundară din Bizanț îl avea ocrotitor pe Sfântul Apostol Petru

Printre profesorii acestei școli erau Nichita Gramaticianul sau Ioan Xifilinos, viitorul patriarh al Constantinopolului, un profesor de drept foarte cunoscut la vremea aceea. Elevii acestor şcoli aveau vârste cuprinse între 18 şi 20 de ani şi îi aveau ca îndrumători pe aşa-numiţii maistor asistaţi de câte un adjunct proximos. În timpul săptămânii se desfășura procesul de predare, iar la sfârșit avea loc evaluarea cunoștințelor dobândite. Aceste şcoli erau cu plată, nu erau sume foarte mari (depindea şi de nivelul şcolii), dar nu întotdeauna elevii își puteau plăti taxele, de aceea nici profesorii nu își primeau salariile la timp. Începând cu secolul al X‑lea, împăratul, dar şi patriarhul încep să joace un rol important în numirea profesorilor, fără a interveni însă în alcătuirea programelor. Din rândul acestor maistor se recrutau în general viitorii episcopi (oameni pregătiţi). În privinţa programei școlare, scopul urmărit era obţinerea unui limbaj (vocabular) corespunzător și calităţi de exprimare. De aceea, accentul era pus pe multă gramatică, pe modul de alcătuire a unei poezii şi mai ales pe tehnica de compunere a unui discurs, pentru care existau tot felul de exerciţii.

Împărații bizantini, direct interesați de educația universitară

În vremea lui Psellos era o şcoală unde activa Ioan Mavropus, care avea discuţii libere cu elevii săi pe o anumită temă. Uneori acest profesor era atât de obosit, încât nu mai putea să facă faţă unor astfel de dialoguri, având la cursuri prea mulţi elevi cu care rămânea la discuții libere în şcoală până seara târziu. După cursurile secundare, urmau cele universitare. În secolul al IX‑lea, sediul universității era într‑o parte a palatului imperial, unde se învăţa filosofia (la această catedră îl amintim pe Leon Matematicianul), astronomie, geometrie, gramatică. În secolul al X‑lea, Constantin al VII‑lea Porfirogenetul (împărat bizantin, între 920 şi 945 doar cu titlul și efectiv între 945 şi 959) ţine un discurs în faţa studenţilor universităţii, îndemnându‑i să înve­ţe bine, pentru a fi recrutaţi în administraţia imperială. În 1047 împăratul Constantin al IX‑lea Monomahul (1042‑1055) înfiinţează o şcoală de drept cu competenţe universitare, dotată cu o bogată bibliotecă, iar printre profesori îl regăsim și pe Ioan Xifilinos. Multe şcoli au existat și în cadrul mănăstirilor, axate pe studierea exclusivă a teologiei. Toate aceste şcoli au fost importante pentru că au fost depozitare ale culturii antice şi prin intermediul lor s‑a transmis mai departe întreaga bogăţie a Antichităţii. Universitatea din Constantinopol ajunge în această perioadă să aibă un prestigiu deosebit, fiind cotată prima din lume. La universitate participau de multe ori şi suveranii (împăraţii), Leon al VI‑lea (886‑912) este cel care reorganizează Catedra de drept, iar Constantin al VII‑lea se îngrijea chiar să recruteze cei mai buni profesori pentru universitate. În universitate erau predate multe discipline, printre care medicina şi dreptul. În vremea lui Vasile al II‑lea (976‑1025), preocupat mai mult de campaniile militare, universitatea trece printr‑o perioadă de criză, dar în 1028 Ioan Mavropus deschide o şcoala publică gratuită bazată mai mult pe dialog între student şi profesor. Între discipolii săi, cel mai bun a fost Mihail Psellos, născut la 1018, şi în general studenţii acestei şcoli superioare erau persoane în vârstă, care şi munceau, dar veneau şi participau la aceste cursuri.

Din acest mediu apare Constantin al IX‑lea Monomahul, pe care l‑am amintit drept reorganizator al universității din care urmau să fie recrutați funcţionarii civili. Educație se făcea și în cadrul Şcolii superioare patriarhale, care funcţiona pe lângă Patriarhia Ecumenică pentru formarea clerului, sub autoritatea directă a patriarhului. Toţi profesorii erau diaconi, nu erau hirotoniţi preoţi, pentru a avea mai mult timp în procesul de predare. Bibliotecile şcolilor teologice erau pline de manuale de gramatică, iar şcoală serioasă la nivel teologic se putea face doar în şcolile de pe lângă mănăstiri sau de pe lângă Școala patriarhală.

Școala în Bizanț a fost o instituție marcată de tradiția intelectuală greco‑romană

În descrierile aghiografice, putem observa că sfinţii au primit în general o educaţie primară pentru a învăţa să citească, mai ales din Psalmi, textul de bază pentru orice elev. Exerciţiile de citit constau în parcurge­rea mai multor etape: cunoaşterea fiecărei litere a alfabetului, asocierea lor în silabe, cuvinte şi fraze. Nicolas Oikonomides, cercetând documentele de la Muntele Athos din perioada 972‑1419, face referire într‑un studiu la procentajul de alfabetizare din Bizanţ, pe care îl consideră mai ridicat în perioada secolelor XI‑XII. Concluziile la care ajunge cunoscutul cercetător pornesc de la identificarea greşelilor de ortografie din semnăturile întâlnite pe diferitele documente. Astfel, din cele 177 de persoane care semnau documente între 1210 şi 1277, numai 68 (adică 38%) nu știau să scrie și să citească, dintre care 18 femei din 20 şi un singur membru al aristocraţiei. Din acelaşi studiu, mult mai amplu al lui Oikonomides, ne putem da seama cum la sate analfabetismul era mult mai ridicat faţă de mediul urban, iar textele preferate, atât în mediul rural, cât şi la orașe, erau cele sfinte: Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi. Pentru a deveni cu adevărat un cititor era nevoie de dobândirea unor competenţe culturale solide, în şcoli cu profesori bine pregătiţi şi cu elevi care să demonstreze un interes real pentru lectură. De‑a lungul istoriei de peste o mie de ani a Imperiului bizantin, școala a fost o instituție marcată de tradiția intelectuală greco‑romană a statului în ceea ce privește programa, dar și cu o capacitate extraordinară de adaptare la necesitățile timpului. Existența unei programe stabile nu a împiedicat apariția unor tendințe de reînnoire, așa cum se poate observa din zelul profesorilor de a redacta manuale noi, de a pregăti ediții critice ale autorilor clasici, de a copia manuscrise sau de a introduce metode noi de predare. Cu toate acestea, problema nivelului de instruire a lumii bizantine rămâne una delicată, cu imagini contrastante între profesorul care predă într‑o școală dintr‑un colț al imperiului și personalitățile de anvergură ale capitalei, precum Psellos, Xifilinos etc.

Din această scurtă prezentare putem observa că educația în societatea bizantină a fost un desi­deratum stabil, având în vedere oralitatea cvasiexclusivă în cadrul comunicării dintre membrii ei. În sfârșit, trebuie precizat că nivelul de formare a celor care aveau acces la școală, citirea textelor, cumpărarea de manuscrise și tot ceea ce implica, de‑o manieră generală, noțiunea de instruire în lumea medievală avea în vedere un grup aparte, care își asuma și un rol cultural și social important.


Galerie foto:

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!