Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial Educația - lumina care dă viață și armonie sufletului

Educația - lumina care dă viață și armonie sufletului

Galerie foto (6) Galerie foto (6) An omagial
Un articol de: Arhim. Mihail Stanciu - 06 Noiembrie 2016

În perspectiva Sfinților Părinți, educația reprezintă însuși procesul neîncetat de sfințire a vieții omului, de înnobilare și per­fecționare morală și spirituală, de sporire „în viață, în credință și în înțelegerea cea duhovnicească”, proces care începe din pântecele maicii lui, se desfășoară până la moartea lui biologică și continuă după aceea într-un plan cu totul superior acestei lumi, omul bucurându-se cu Dumnezeu, cu sfinții și cu îngerii Lui de „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit”.

În virtutea faptului că omul este făcut de Dumnezeu după chipul și spre asemănarea Lui, așadar o persoană conștientă de sine, liberă și iubitoare prin fire, educația omului înseamnă o cultivare a acestor calități sădite de Dumnezeu (conștiință, libertate, iubire), o formare a unei per­sonalități integre și integrale, care devine păr­tașă în mod progresiv harului, vieții, înțelepciunii, puterii și bucuriei dumnezeiești în ambianța iubitor-sacramentală a Bisericii. Din acest motiv temeiul educației creștine este unul rela­țio­nal-ra­țional, mediul comunitar (fa­milial, eclezial, școlar, profesional, social) fiind definitoriu, în mod indiscutabil, pentru imitarea și apoi formarea trăsăturilor de caracter și a culturii generale (spirituale, morale, intelectuale, emoționale). Deci, fără a neglija dimensiunile biologice, sociale și culturale ale vieții prezente, educația creștină are ca scop formarea unor cetă­țeni (progresând împreună atât părinții sau dascălii, cât și fiii sau ucenicii) ai Împărăției cerurilor, nu doar ai pământului, înțele­gerea existenței lumii, a sinelui și a comunității având perspectiva veșniciei, a vieții în Dumnezeu.

Cine nu are nevoie de educație?

Sfinții Părinți au preluat selectiv și au valorificat din cultura vremii lor idei și metode pedagogice potrivite cu Evanghelia lui Hristos; idealul educației creștine mai mult decât a căuta înțelep­ciunea, de a dobândi „minte sănătoasă în corp sănătos” și de a contempla și săvârși „binele, frumosul și adevărul” doar pentru lumea aceasta (orizontală) fiind acela de a produce atleți și ostași ai lui Hristos, biruitori în lupta cu patimile și „destoinici să învețe și pe alții” (2 Tim. 2, 2) spre a lor vindecare și înnobilare. Iar aceasta presupune un efort continuu de autodepășire, de înaintare și maturizare pe verticală, efort ce presupune o „lepădare” continuă de sine, de egoism și de patimi, „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13): „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” (I Cor. 13, 11).

După Sfântul Apostol Pavel, obiectul educației creștine este „înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (I Cor. 2, 7-8), pe care purtătorii de Duh Sfânt Părinți ai Bisericii ne-o fac accesibilă și nouă, prin metodele didactice cele mai bune. Deci Sfinții sunt cei mai buni educatori, iar Biserica dreptslăvitoare este poporul, familia, preoția sfântă universală a lui Dumnezeu în care oamenii pot primi această edu­cație în Duhul Sfânt.

Trebuie să remarcăm că, în vi­ziu­nea creștină, educația se adresează tuturor oamenilor, de toate vârstele fizice și spirituale, din toate păturile sociale și din toate mediile culturale. Educația ur­mă­rește două obiective majore: în primul rând, dezvoltarea ca­li­tă­ților firești, a talentelor înnăs­cute, a deprinderilor bune și a apti­tudinilor dobândite, printr-o cultivare armonioasă și roditoare în virtuți a puterilor fizice și spiri­tuale, și apoi corectarea și elimi­na­rea (prin pocăință a) tiparelor pă­timașe de gândire și făptuire care provoacă haos și suferință (până la moarte chiar) atât în viața interioară, cât și în cea exte­rio­ară a omului. Astfel, în con­c­ep­­ția patristică, psihopedagogia este împletită cu psihoterapia.

„Nu este artă mai mare decât educația”

Cu alte cuvinte, educația creș­tină reprezintă calea urcușului duhovnicesc și are, potrivit Sfinților Părinți, trei etape: despătimirea, iluminarea și îndumnezeirea. Pe de o parte, dascălii Bisericii învață că mai importantă pentru mântuirea omului este viața curată decât erudiția (care poate duce la mândrie și la cădere), iar educația trebuie făcută sub călăuzirea unui părinte duhovnicesc, a unui preot și dascăl creștin, care să transmită ucenicului nu numai infor­mații folositoare pentru suflet, ci și dorul după Dumnezeu și atitudinea de fiu ascultător al Lui (smerenia recunoscătoare). Pe de altă parte, „după parcurgerea drumului ascetic, mintea omului trebuie să treacă prin etapa cunoașterii rațiunilor lucrurilor create, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, și abia după ce a străbătut și această fază, însușindu-și rațiunile create și depășindu-le, pătrunde în lumina unirii și cunoașterii tainice” prin harul dumnezeiesc. Deci desă­vârșirea în creștinism se obține nu prin ocolirea rațiunii, ci prin purificarea și folosirea tuturor posibilităților ei, extinse prin experiențele contemplării către zările inefabile și infinite ale Dumnezeirii.

Sfinții Părinți consideră că educația este o sinergie (conlucrare) între Dumnezeu și oameni, și după cum „medicul tratează, dar Dumnezeu vindecă pacientul”, tot așa și „dascălul creștin seamănă Cuvântul, dar Dumnezeu Îl face roditor în ucenic”. Pe suportul iubirii dintre dascăl (părinte, preot, tutore, educator) și ucenic, harul Duhului Sfânt și Iubitor luminează înțelegerea celor doi și-i ajută să descopere orizonturi tot mai vaste ale trăirii mistice și ale cunoașterii dogmatice în Dumnezeu, care formează temelia unei așezări morale stabile și ale unei culturi solide. „Nu este artă mai mare decât edu­cația, iar preoția este arta artelor și știința științelor”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfântul Grigorie Teologul defi­nește educația ca fiind nobilă. Împăratul Vasile Macedoneanul asemăna educația cu lumina soarelui: „Este lumina sau puterea care dă viață și armonie minții și sufletului”. Sfântul Fotie cel Mare spunea că „pentru omul în vârstă, educația este cel mai bun baston al vieții”.

Educatorii - pilde în cuvânt, dar mai ales în faptă

Evident, educația creștină se poate face sistematic (organizat), în mediul familial și instituțional (eclezial, școlar și profesional), sau nesistematic, în mediul prietenilor și al comunității locale în care trăim, deoarece prin comunicare cu cei din jur împrumutăm atitudini, idei, cuvinte și gesturi care pot deveni, în timp, obiceiuri bune sau rele, primele îmbogățind sufletul, iar celelalte împuți­nându-l de har. Totuși, prin asceză și educație adecvată, corectă, obiceiurile rele pot fi corectate. Sfântul Isidor Pelusiotul afirmă că „obişnuinţa are mare importanţă şi pune chinuri naturii, încât unii acceptă obişnuinţa ca a doua natură. (...) Alţii consideră că natura poate fi învinsă de obişnuinţă, susţinând că stalagmita în creș­tere rostogoleşte piatra”.

Păstorii și educatorii creștini, ca și medicii creștini, sunt oameni de vocație, oameni virtuoși, cărora le place să învețe pe alții și să se jertfească pentru „frații mai mici ai lui Hristos” (Matei 25, 40). În primele secole creș­tine, instituția catehumenatului reprezenta forma inițială de organizare a învă­țământului în Biserică. Preoții, psalții, cateheții, exorciștii și diaconițele (având mandat haric și social), pe lângă lucrarea liturgică și filantropică din comu­ni­tățile creștine, săvâr­șeau acti­vi­tăți misionar-catehetice în școli (mai mult sau mai puțin improvizate, în general în jurul bisericilor și mănăstirilor), învă­țându-i pe novici tainele credinței și ale viețuirii creștine, ale culturii generale și ale deprinderilor meș­te­șugărești necesare unui trai decent în comunitate. Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă că preoții și dascălii bisericești „care trebuie să cunoască adânc învăţătura creştină sunt cei puşi să îndrume viaţa şi dreapta credinţă, pentru ca prin ele Biserica să crească, iar numărul celor intraţi în rândurile ei să se înmulţească prin propovăduirea cuvântului adevăratei credinţe, în auzul cât mai multor credincioşi”.

Dar preotul, slujitor al lui Hristos și al Bisericii Lui, săvârșitor al Sfintelor Taine și educator (povățuitor) de suflete, trebuie să fie el însuși un om educat și cercat, un om înduhovnicit, nevoitor și iubitor, erudit și smerit, bine pregătit teologic, cultural și retoric, destoinic în toate, ca să poată îndruma și îndrepta (prin Spovedanie, predică, sfaturi și rugăciuni) pe credincioși, pe tineri, pe cei rătăciți. După Sfântul Ioan Gură de Aur, „în afară de pilda prin faptă, preoţii n-au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare: învăţătura cu cuvântul, predica. Aceasta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun aer; aceasta ţine loc de medicament, aceasta ţine loc de cauterizare, ţine loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat să se folosească de predică. Dacă predica nu-i în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănătoşirea sufletului”.

Învățământul autentic are dimensiune doxologică și valoare liturgică

În afara cetăților însă, mai ales începând cu secolul al IV-lea, în obștile mănăstirești, călugării deprindeau o altfel de educație: împleteau rugăciunea cu munca („ora et labora”), cu studiul Scripturii și odihna, starețul obștii fiind adesea și dascălul ucenicilor săi. Sunt impresionante cărțile Părinților pustiei, cărți care au circulat peste o mie de ani în manuscris și care au îmbogățit sufletește nu numai pe Părinții monahi din obștile monahale retrase din lume, ci și pe monahii misionari și pe mirenii din cetăți care doreau o viață duhovnicească mai îmbunătățită.

Astfel, secole de-a rândul, Patericul, Filocalia, Everghetinosul, Limonariul, Lavsaiconul, precum și scrierile Sfinților Teologi, alături de Sfânta Scriptură și cărțile liturgice au servit și ca manuale școlare, copiii învățând să citească și să scrie după aceste cărți. Aceste texte ascetice, scrise într-un mod simplu și viu, adesea sub formă de dialog, cuprind întâmplări și apoftegme de mare folos în dobândirea pocăinței celei tămăduitoare de patimi. Pentru tineri rătăciți sau pentru oameni care și-au irosit viața și talanții trăind departe de Dumnezeu, cuvântul paterical al Avvei Alonie este dătător de multă nădejde: „De va voi omul, de dimineața până seara ajunge în măsură dumnezeiască”.

În demersul apropierii de Dumnezeu, resursele rațiunii umane trebuie puse în slujba cunoașterii lui Dumnezeu și a lumii create de El, învățământul căpătând prin aceasta o dimensiune doxologică și o valoare liturgică. Educația și erudiția trebuie să-l conducă pe om la rugăciune, la dialog doxologic cu Dumnezeu, și nu să-l înece într-o mare de informații haotice, de iluzii trecătoare ale pământului sau ale păcatului. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune foarte frumos: „De aceea cel ce vrea să călătorească drept şi fără greşeală spre Dumnezeu are nevoie în chip necesar de amândouă, de cunoştinţa Scripturii în duh şi de contemplaţia naturală a lucrurilor după duh, ca cel ce doreşte să devină iubitor desăvârşit al desă­vârşitei înţelepciuni să poată dovedi că amândouă legile, cea naturală şi cea scrisă, sunt de cinste egală şi învaţă aceleaşi lucruri şi nici una nu are mai mult sau mai puţin decât cealaltă”. Cu alte cuvinte, cunoașterea de sus în jos, revelată de Duhul Sfânt, trebuie împletită cu experiența de jos în sus, dar într-o atitudine ascetică (morală) și euharistică față de lumea creată de Dumnezeu și dată nouă ca dar, nu ca să-i exploatăm iresponsabil resursele și s-o distrugem, ci ca s-o îmbogățim cu aportul nostru creator în ea, folosind-o ca piatră pe care să ne ascuțim facultățile spirituale. De aceea, Biserica Ortodoxă, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, prin răspândirea școlilor, a contribuit decisiv la dezvoltarea științelor și artelor, la răspândirea culturii și a credinței creștine, la întărirea conștiinței ecleziale, la luminarea oamenilor din întunericul patimilor și neștiinței.

„Prin educarea copilului tău lucrezi pentru tine însuţi”

„Nu încetez de a vă ruga, de a vă ruga cu lacrimi şi a vă cere ca, înainte de toate celelalte, să daţi copiilor voştri o bună educaţie. Dacă-ţi iubeşti copilul, arat-o prin educaţia ce i-o dai. De altfel, ai şi răsplată. (...) Dacă ai nenumărate păcate adunate în conştiinţa ta, atunci născoceşte o iertare a păcatelor tale, şi anume: creşte un atlet pentru Hristos. (...) Creşte un atlet pentru Hristos! Învaţă-ţi copilul din prima vârstă să trăiască cu evlavie în lume! Dacă vei întipări în sufletul lui încă fraged învăţăturile cele bune, nimeni nu va putea să i le desprindă; ele se întăresc ca şi sigiliul aplicat pe ceară. Copilul, când e mic, tremură, se teme şi are respect şi de chipul tău, şi de cuvintele tale, şi de tot ce faci. Întrebuinţează cum trebuie superioritatea ta. Tu eşti cel dintâi care te vei bucura de bunătăţi dacă ai un copil bun, şi apoi Dumnezeu. Prin educarea copilului tău lucrezi pentru tine însuţi. (...) După cum pictorii lucrează cu multă grijă şi exactitate tablourile, iar sculptorii statuile, tot astfel şi fiecare tată şi mamă trebuie să-şi dea silinţa pentru desăvârşirea acestor tablouri, acestor icoane minunate ale lui Dumnezeu. Pictorii, în fiecare zi, pun în faţa lor tabloul şi-i dau culorile trebuitoare, sculptorii fac la fel: dau jos ce este de prisos şi adaugă ce trebuie. Tot aşa şi voi, ca nişte sculptori, întrebuinţaţi tot timpul vostru liber spre a sculpta statui minunate lui Dumnezeu; îndepărtaţi ce este de prisos, adăugaţi ce trebuie şi uitaţi-vă cu grijă la ele în fiecare zi: care este darul natural al copiilor, spre a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l îndepărta. Cu multă grijă, în primul rând, alungaţi din sufletul lor desfrânarea, căci mai cu seamă dragostea trupească tulbură sufletele tinerilor. Dar mai ales, înainte de a gusta din acest fel de dragoste, învaţă-l să fie cumpătat, să privegheze, să se roage cu stăruinţă şi să-şi facă semnul crucii când spune sau face ceva. (...) Pune deci numaidecât copilului lege ca să nu ocărască pe nimeni, să nu hulească pe nimeni, să nu se jure, să nu înjure, să nu se bată. Când îl vezi că-ţi calcă legea, pedepseşte-l, uneori printr-o căutătură aspră şi severă, alteori prin cuvinte usturătoare, iar alteori, prin cuvinte de mustrare; deşteaptă-i uneori ambiţia prin cuvinte măgulitoare de a fi mai bun decât alţii, alteori făgăduieşte-i răsplată pentru o purtare bună. (...) Când vei vedea că teama are bune rezultate, fii blând. Firea omenească are nevoie şi de blândeţe” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre slava deşartă şi despre creşterea copiilor”, în vol. „Despre feciorie. Apologia vieţii monahale“, Editura IBMBOR, Bucu­rești, 2001, pp. 400-405).