Educația prin iubire

Un adevăr incontestabil este acela care învață că nevoia cea mai importantă a ființei umane o constituie nevoia de iubire. Fiecare simte nevoia de a iubi și a fi iubit, de a dărui și a primi în dar, de a ocupa un loc privilegiat în sufletele celor cărora le‑a oferit un loc aparte în inima sa. Iar această dorință și trebuință are un sens aparte în inima copilului.

Atunci când insistă asupra ei, literatura de specialitate arată că aceasta se manifestă la copil ca nevoie de „iubire necondiționată”, adică „să iubești un copil indiferent ce ar fi. Indiferent care ar fi capacitățile sale, avantajele, aspectul sau trăsăturile de caracter. Indiferent de cine vă amintește copilul. Indiferent de ce îl înconjoară. Indiferent de ce așteptați de la el și, cel mai greu, indiferent cum se comportă - indiferent cum reacționează. Evident, asta nu înseamnă că întotdeauna veți aproba comportamentul lui. Înseamnă doar că îl veți iubi întotdeauna, chiar și când îi veți detesta comportamentul”.

Un studiu amănunțit consemna că la întrebarea „Ce își doresc copiii pentru ei înșiși?” aceștia au răspuns că pe primul loc se află iubirea, în sensul de a avea părinți care să‑i susțină permanent, iar în aprecierea lor această iubire sună astfel: „Să fiu iubit, indiferent de ceea ce fac”, „Să simt o strânsă legătură cu părinții mei”, „Să simt că părinții mei mă acceptă așa cum sunt”. În al doilea rând, copiii doreau o mai bună comunicare cu părinții lor. În al treilea rând, doreau să petreacă mai mult timp cu aceștia. În al patrulea rând, doreau să aibă parte de mai mult respect din partea acestora și, în fine, în al cincilea rând, doreau o mai mare apropiere emoțională de părinți și familie. Este interesant să reținem și cea mai mare temere a copiilor - aceea ca părinții să nu divorțeze și, în consecință, doreau să‑i vadă pe aceștia arătându‑și mai multă dragoste și mai mult respect.

Un bun cunoscător al acestor trebuințe de natură afectivă ale copiilor considera că noțiunea și cuvântul IUBIRE, după care tânjesc ei atât de mult, nu se pronunță pe litere I‑U‑B‑I‑R‑E, ci T‑I‑M‑P, adică timp efectiv, real, de calitate, petrecut alături de aceștia, ascultându‑i și susținându‑i, iubindu‑i și îndrumându‑i. Dintre toate lucrurile pe care i le putem oferi unui copil, cel mai important este „darul timpului”. Nevoia de afecțiune, exprimată în timpul de calitate petrecut de copil alături de părinții săi, este cu atât mai stringentă cu cât statisticile arată că, în general, un american petrece 37 de ore pe săptămână în fața televizorului, față de doar 24 de minute în dialog cu soția sa, iar cu copilul - 3,5 minute săptămânal. Lipsa unui timp de calitate îi face pe mulți membri ai familiilor contemporane să simtă că trăiesc „alături, dar nu împreună”.

Literatura contemporană de specialitate face referire la un stil de educație reactivă și la educația proactivă, sau o educație bazată pe metode negative, de coerciție, inclusiv fizice, și o educație pozitivă, având la bază „puterea aprecierii”, încurajarea, lauda și recompensa sau răsplata.

O cercetare psihologică contemporană a arătat, fără echivoc, rolul unui stil pozitiv de educație, bazat pe încurajarea și aprecierea eforturilor copilului. Astfel, 60 de copii au fost împărțiți în trei loturi de câte 20, dându‑se fiecărui grup, timp de cinci zile, să rezolve probleme de matematică. Primul grup era lăudat pentru rezultatele obținute, al doilea era criticat, iar al treilea era ignorat. Rezultatul a fost următorul: cei lăudați au făcut progrese substanțiale, cei criticați au făcut progrese modeste, iar cei ignorați au regresat.

Un studiu la fel de interesant a urmărit să vadă efectul pe care îl pot avea șapte cuvinte de încurajare la adresa abilităților sau a eforturilor copiilor. Mai întâi, fiecărui copil i‑a fost dat un test care consta în rezolvarea unor probleme ușoare. Rezultatele lui au fost aduse la cunoștința copiilor printr‑o propoziție scurtă de laudă. Jumătate din copii au fost lăudați pentru inteligența lor și jumătate erau lăudați pentru efortul depus.

Copiii au fost testați a doua oară, dar de data aceasta li s‑a dat să aleagă între un test mai greu și unul mai ușor. Nouăzeci la sută dintre copiii care au fost lăudați pentru eforturile depuse au ales testul mai dificil, în timp ce majoritatea celor care fuseseră lăudați pentru inteligența lor au ales testul mai simplu.

A treia etapă a testelor a fost de o dificultate uniformă. Nici unul dintre copii n‑a obținut rezultate bune. Totuși, cele două grupuri - cei lăudați pentru efort și cei lăudați pentru inteligență - au reacționat foarte diferit la situație. Grupul îefortÎ s‑a îndârjit și s‑a implicat foarte mult în rezolvarea testului, căutând soluții, încercând strategii, în timp ce grupul celor lăudați pentru inteligență a detestat testul mai dificil, abandonându‑l. L‑au interpretat ca pe o dovadă că nu sunt inteligenți.

În final, experimentul a revenit la un test de aceeași dificultate cu testul inițial. Cei lăudați pentru efort și‑au ameliorat scorul inițial cu 30%, în vreme ce copiii lăudați pentru inteligență au scăzut cu 20%. Și aceasta, ca urmare a unor propoziții scurte de șapte‑opt cuvinte. Testul a fost repetat, dar de fiecare dată rezultatele au fost aceleași.

Însă, pentru ca aprecierea să aibă o valoare pozitivă și să își atingă scopul esențial - îmbunătățirea performanțelor -, psihopedagogii arată că ea trebuie să vizeze efortul și strategia folosită de copil, nu inteligența sau abilitățile native ale acestuia: trebuie să se refere la comportamente sau reacții concrete, nu generale; să fie aduse în particular, să fie obiective și oferite pentru motive serioase, odată ce copiii au o intuiție extraordinară în a distinge laudele false sau nemeritate.

Este ușor de înțeles că o astfel de educație, bazată pe iubirea copiilor și aprecierea eforturilor lor, are cele mai multe șanse să își arate roadele - îmbogățirea acestora cu învățături și cunoștințe vaste, formarea unei personalități înalte și edificarea unui caracter nobil.