Copilul ca educator

Disciplinele din curricula facultăților de psihologie și științele educației se adresează tinerilor care doresc să devină cadre didactice și consilieri educaționali. De asemenea, se adresează studenților de la orice specializare universitară deoarece fiecare aspiră să își întemeieze o familie în următorii ani după absolvirea instituției și este necesar să înțeleagă optim psihologia copilului în toate etapele de dezvoltare. De regulă, responsabilii cu activitățile pedagogice au competențele necesare pentru a oferi educație elevilor, respectându-le particularitățile de vârstă și individuale.

Uneori și copiii se află în ipostaza educatorului pentru alți copii din generația lor, dar și pentru adulți. Constantin Noica, filosoful care și-a trăit ultimii ani din viață la Păltiniș (†1987), consemna într-una din scrierile sale că în actul de educație nu se știe cine dă și cine primește. De ce nu se acceptă și opinia că în ciclurile școlare atât profesorii, cât și părinții sunt marcați sau profund uimiți uneori nu numai de spontaneitatea și răspunsurile elevilor, dar și de principialitatea lor de a respecta anumite îndatoriri, neglijate uneori de adulți?

În cuvântările Sale, Hristos, Pedagogul desăvârșit

(cf. Clement din Alexandria), îi dă ca exemplu pe copii pentru nevinovăția lor („Până nu veți fi precum pruncii..."), în scopul îndreptării mentalității excesiv lumești din felul de a fi al adulților. Le arată acelora felul curat de a trăi al copilului („unuia dintre aceștia mai mici ai Mei"). Exprimarea pruncului, lipsit de șiretlicurile lumești, Îl determină pe Iisus Domnul să indice că „a unora ca acestora va fi Împărăția cerurilorââ), adică a acelora care își primenesc, își înnoiesc cugetul, care se străduiesc să devină nepătimitori, „curați cu inima" (Matei, cap. 5-6).

Cunoaștem copii, acum tineri medici, ingineri, profesori, care în anii de după 1990 și-au apropiat părinții de tradițiile creștine prin intermediul mesajului colindelor și, în ultimă etapă, de Biserică. Pe ce anume ne susținem afirmația că un copil poate fi educator pentru cei maturi? 1) Copilul sensibilizează persoanele mature; 2) Îi determină să fie mai îngăduitori; 3) Așteaptă să respecți ceea ce le-ai făgăduit; 4) Te atenționează să nu calci duminica; 5) Știe să ofere o floare mamei, dacă tatăl uită; 6) Se roagă pentru părinți, frați și bunici; 7) Desenează ceea ce îi este necesar omului (casa, copiii, soarele, pomul, florile); 8) Își imaginează viața într-o familie unită; 9) Reușește să împace părinții, când aceștia nu doresc; 10) Nu cunoaște orgoliul; 11) Nu agreează violența, zgomotele, alcoolul; 11) Preferă liniștea, armonia, surprizele plăcute; 12) Este conștiincios în clasele primare și punctual la ore; 13) Iubește mediul natural, fără să-l altereze; 14) Are compasiune pentru bătrânii suferinzi; 15) Nu uită să spună „Te iubesc!".

Iată câteva motive care ne determină să afirmăm că în anumite circumstanțe și copilul poate fi considerat un educator, în măsura înțelegerii sale. Copilul este unul dintre membrii familiei cu care se cuvine să ne consultăm în anumite situații, fără a-l ignora complet, fără a-l neglija, fiindcă, procedând astfel, părinții riscă să îl îndepărteze, cel puțin în perioada adolescenței, când apar problemele vârstei. Ceea ce nu au reușit părinții să depășească în situații delicate au reușit copiii, care nu pot fi indiferenți la problemele cu care se confruntă familia în societatea contemporană.

Iubirea lor curată față de părinți își are temeiul în ascultarea lui Iisus în raport cu Părintele Ceresc, iar iubirea și armonia în familie ar trebui să fie un reflex al iubirii dumnezeiești în sânul Sfintei Treimi. Incognoscibil în Ființa Sa, Dumnezeu Se dezvăluie prin iubirea Sa prin care L-a lăsat pe Fiul Său în lume (Ioan 3, 16), ca să-l ridice pe omul încorsetat în temnița neascultării la statura bărbatului desăvârșit. Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8); copilul este expresia curată a iubirii și, la rândul său, percepe viața în climatul spiritual al iubirii, adevărului, binelui și frumosului. Copiii sunt zestrea neamului, sensul existenței familiilor creștine, îngerii lui Dumnezeu pe pământ. Suntem datori să-i ocrotim cu sfințenie și să le ascultăm năzuințele, pentru că prin ei și prin Tainele Sfinte (Mărturisirea, Împărtășania, Maslul) părinții ajung să redobândească sfințenia familiei și harul Duhului Sfânt.