Câştigătoarea Marelui Premiu şi al Premiului Ecumenic la Cannes 2010, dar şi al altor distincţii internaţionale majore, este o apariţie surprinzătoare. De multă vreme, în palmaresul unui festival de serie A nu
s-a aflat un film explicit religios, ori măcar unul focalizat pozitiv pe o problematică religioasă.
Ce l-a convins pe preşedintele juriului cannez, excentricul regizor american Tim Burton, să premieze "Des hommes et des dieux", un film sobru, realist şi "cuminte"? Ce a convins publicul francez să umple sălile până la refuz încă din prima săptămână de după lansare?
Desigur, nu pledoaria pentru prezervarea unei instituţii monastice catolice într-o fostă colonie franceză, nici cântările gregoriene de Crăciun ale unor bătrâni solitari în rase albe, autoexilaţi într-o Africă neprimitoare. Poate, mai degrabă, manifestul pacifist al peliculei lui Xavier Beauvois, ori readucerea la lumină a unui dosar internaţional, încă insuficient elucidat… Dar "Des hommes et des dieux" nu este un film politic, iar mistica nu este defel coarda sensibilă a francezilor ori a juriilor internaţionale de film. Coarda sensibilă care a vibrat este aceea a libertăţii. "Laissez passer lâhomme libre!", se spune ironic şi autoironic în film, dar este ironia care ascunde nucleul de valori pe care mizează Beauvois.
Da, "Despre oameni şi dumnezei" (traducerea în română a titlului) este un film religios, adică un film în care credinţa este tratată ca normalitate şi are o pondere considerabilă în motivaţia acţiunii. Totuşi, acesta nu este un atu în ochii publicului occidental şi ai juriilor, poate chiar dimpotrivă. Atuul, elementul de propulsare a filmului, sunt libertatea, curajul şi demnitatea în care este înveşmântat modul de a fi religios. Filmul scris de Etienne Comar şi regizor vorbeşte despre libertate, libertatea credinţei şi a alegerii, inclusiv a alegerii căii martiriului, ca răspuns regal la cea mai înaltă chemare: "Fiţi dumnezei!" (Ps. 81, 6).
Ultimele zile ale unor călugări într-o mănăstire din Algeria
Filmul se concentrează pe ultimele zile ale unor călugări cistercieni francezi de la o mănăstire din Algeria, capturaţi ca ostatici şi executaţi de armata islamică algeriană în 1996, în timpul unor altercaţii dintre guvern şi extremişti. Ritmul rugăciunilor zilnice, muncile agricole pentru asigurarea traiului extrem de modest, convieţuirea paşnică cu localnicii - cărora fraţii le oferă gratuit doctorii şi consultaţii medicale, haine şi sfaturi de viaţă şi cu care îşi petrec uneori şi sărbătorile -, toate acestea sunt perturbate de valul de violenţă ce străbate ţara, provocat, se pare, de reacţiile la introducerea unor măsuri de liberalizare a vieţii de familie şi a condiţiei femeii. Mănăstirea Tibhirine, teritoriu neutru într-un conflict în care nu e implicată, devine dintr-odată, pentru armatele insurgente, suspectă şi indezirabilă. Două descinderi brutale ale unei bande de terorişti în căutare de bani şi medicamente sunt respinse cu tact şi bărbăţie de superiorul mănăstirii, dar seamănă panică între fraţi, arătându-le perspectivele sumbre ale rămânerii. Dar la fel de speriaţi şi lipsiţi de apărare sunt şi sătenii, care au naivitatea să creadă că zidurile bătrânului lăcaş i-ar proteja de hoardele sângeroase. Cei doisprezece fraţi au a alege între a se salva, părăsind mănăstirea ori a nu dezamăgi, măcar pentru un timp, această naivitate. Iar marea descoperire pe care o va face fiecare este că, plecând în pragul grelei încercări, şi-ar dezamăgi el însuşi cele mai profunde idealuri, cele care l-au determinat a alege calea monahală.
Martiriul, ca ataşament faţă de Hristos şi de aproapele
Filmul are marele merit de a explica publicului occidental, în termeni accesibili acestuia (adică seculari), că martiriul nu este o chestiune de fanatism, ci una de ataşament liber faţă de o cauză asumată; în cazul de faţă, "cauza lui Hristos", implicit a aproapelui. Ponderea dramaturgică majoră a filmului rezidă în dezbaterea acestei dileme: a rămâne sau a pleca din lăcaşul ales pentru mântuire, când acesta a devenit nesigur, dacă rămânerea ta acolo este un factor de siguranţă pentru alţii, mai slabi decât tine? Această dilemă devine subiectul celor mai tensionate dispute, prilej al unor partituri actoriceşti de mare fineţe. Camera (condusă magistral de Caroline Champetier) surprinde faciesuri terne şi expresive, obosite şi copilăreşti, iniţial în cadre largi, apoi, în planuri tot mai strânse, pentru a deborda în scena "ultimei cine" - moment de sublimă emoţie, când totul a fost spus, iar schimburile tăcute de priviri, susţinute de crescendo-ul "Lebedei muribunde" din celebrul balet al lui Ceaikovski, pecetluiesc decizia tuturor.
