Eminescu despre câinii maidanezi

Richard Constantinescu, 14 August 2009

Se stârneşte adesea, în Iaşi, câte un scandal între cei care consideră îndreptăţit faptul ca în oraş să bântuie nestingheriţi câinii fără stăpân şi cei care-şi doresc să fie oprit acest fenomen. Ca unul care am lucrat într-un serviciu chirurgical de urgenţă, vă pot spune că am asistat la adevărate tragedii legate de persoanele care au suferit plăgi prin muşcătură de câine. Copii mutilaţi şi speriaţi, bătrâni care au fost atacaţi de câini şi care au stat vreme de câteva luni în spital, suferind numeroase intervenţii chirurgicale, o carieră distrusă - a unui manechin muşcat de faţă de un câine maidanez - şi numeroase alte cazuri. Cu rabie sau fără, câinii fără stăpân constituie un pericol real pentru ieşeanul de astăzi. Câteva date privind turbarea (rabia) şi tratamentul acesteia sunt, cred, necesare.

Încă din Antichitate, lumea a fost impresionată de turbare, dată fiind simptomatologia şi evoluţia sa tragică. Bărbaţii ce porneau la vânătoare erau muşcaţi de sconcşi, ratoni sau de vulpi turbate sau, fiind în căutarea adăposturilor şi intrând în peşterile unde erau lilieci, inhalau virusul şi dezvoltau ulterior boala, speriind astfel pe membrii comunităţii. Halucinaţiile, delirul, hidrofobia, aerofobia, spasmele muşchilor feţei, fluctuaţia mare a temperaturii corporale, ori coma, simptome apărute în fazele avansate, făceau ca această boală să fie extrem de temută. Chiar etimologia cuvântului „rabie“ ne demonstrează acest fapt: „rabhas“ înseamnă, în sanscrita veche, „a fi violent“, iar virusul ce provoacă boala, care afectează sistemul nervos, face parte dintr-un gen de virusuri „lissaviridae“, numite aşa pornind de la grecescul „lissa“, care desemnează nebunia.

Nu o să amintesc aici decât unele din metodele de „tratament“ aplicate în vechime celor muşcaţi de câinii turbaţi. Medicina populară folosea drept remedii pentru muşcătura de câine: aplicarea pe leziune a fierului roşu, a unui smoc de păr de la câine, îmbibat cu miere de albine, sacâz pisat, un ban provenit de la stăpânul câinelui, pulbere din gândaci de frasin uscaţi şi pisaţi (sau pusă în rachiu ori borş proaspăt şi băută), spălături cu apă de var sau urină, fie diverse acte magice: afumarea bolnavului cu păr de la câinele ce îl muşcase, descântarea de turbăciune sau se făcea o turtă de făină de grâu care era dată atât omului, cât şi câinelui să mănânce din ea. Aceste „tratamente“ şi altele, pe care nu le vom menţiona aici, nu au reuşit în nici un fel să aducă o rezolvare acestei crunte maladii.

Ieşenii anului 1894 erau onoraţi să citească în ziarul Evenimentul din 1894 (nr. 312) deschiderea „Institutului vaccinal“ din Iaşi, condus de profesorul Emil Puşcariu (1859-1928), al patrulea institut antirabic din lume după Paris, Odesa şi Bucureşti. Profesorul ieşean, „inventatorul unui nou procedeu de apărare a oamenilor contra turbării“ (Mişcarea, nr. 256, 10 nov. 1928), a îmbunătăţit metoda lui Pasteur de vaccinare împotriva rabiei, pentru care a primit medalia de aur la o manifestare internaţională din anul 1904, la Atena. Chiar şi Babeş va aplica „metoda Puşcariu“, numită, din 1912, „Babeş-Puşcariu“. Dacă la sfârşitul sec. al XIX-lea cercetătorilor nu le era indiferentă problema turbării, astăzi aceasta nu-i mai preocupă pe unii medici, oamenii fiindu-le aproape indiferenţi, oferind câinilor atenţia ce ar trebui îndreptată către semeni.

De aceea, notăm ce scria Eminescu în articolul „Ce se-ntâmplă din nesupravegherea câinilor“ (26 nov. 1876), când relata despre decesul subprefectului ţinutului Dorohoi, muşcat, la Mihăileni, de un câine turbat: „Acest caz ne reîmprospătează în minte drepturile de care se bucură ab antiquo câinii în iubitul nostru oraş Iaşi, care drepturi ar trebui supuse unei filantropice reviziuni din partea locuitorilor competenţi. Fiind odată bine stabilit că este oarecare deosebire între Iaşi şi Mihăileni, am întreba cu multă umilinţă: oare multă vreme au să rămână neatinse imunităţile câinilor din oraş, care, când izolaţi, când doi câte doi, când constituiţi în mici societăţi de voiaj, se bucură de o existenţă foarte nesupărată şi totuşi foarte supărătoare pentru conlocuitorii lor bipezi? De aceea, pentru a evita o statistică specific ieşeană a cazurilor de hidrofobie, credem că nu greşim rugând autorităţile competente a ordona o mai strictă mânuire a măsurilor pentru stârpirea câinilor de prisos“.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!