Cultură
„Eminescu privea toate lucrurile din perspectiva unui om care nu moare niciodată“

„Eminescu privea toate lucrurile din perspectiva unui om care nu moare niciodată“

Augustin Păunoiu, 18 Ianuarie 2010

Academia Română - Secţia de filologie-literatură, în colaborare cu Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de pretutindeni şi Muzeul Naţional al Literaturii Române, a organizat vineri, 15 ianuarie 2010, sesiunea dedicată lui Mihai Eminescu, cu prilejul împlinirii a 160 de ani de la naşterea poetului. La dezbaterea condusă de preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, au participat mai mulţi academicieni: Eugen Simion, Viorel Barbu, Marius Sala, Solomon Marcus, precum şi membri corespondenţi ai Academiei Române - Dan Hăulică, Ioan Aurel Pop - şi membri onorifici, monseniorul Ioan Robu, Adam Puslojic. Iată câteva fragmente din alocuţiunile celor care au conferenţiat, răspunzând la întrebarea: „Ce înseamnă pentru dumneavoastră azi Mihai Eminescu?“.

Este o ispită deloc simplă în formularea aşa de atrăgătoare a discuţiei noastre de astăzi: „Ce înseamnă pentru noi, azi, Eminescu?“ Un efort de a circumstanţia percepţia lui Eminescu, de a o reduce la un concret spaţial, temporal, un apel la drepturile subiectivităţii fără solemnitate convenită astfel încât să ne putem întreba fiecare dintre noi dacă ne-am făcut datoria faţă de Eminescu, dacă l-am citit, dacă îl cunoaştem destul. Aceasta este o încercare de a birui într-o gravă chestiune culturală, pentru că destinul lui Eminescu este destinul care ne defineşte cel mai mult fiinţa naţională, nu doar fiinţa culturală, de a încerca să răspundem acestei problematici. Iată un mod cordial care să nu excludă prospeţimea unei confesiuni subiective. Fiecare din noi şi-a adus aminte de lucruri care l-au modificat, l-au format de-a lungul anilor în care era prezent mereu Eminescu. Fiecare s-a silit să spună cum i-a plăcut, de ce i-a plăcut. Lucrurile trebuie aşezate pe un teren de obligatorie obiectivitate. Nu în sensul unei formalizări a apropierii, ci în sensul care să depăşească ideea că un poet este mare prin suma statistică a aderenţelor la creaţia sa. Un poet poate să nu fi fost deloc citit, sau să-şi aştepte cititorii, cum spunea Stendhal, pentru mai târziu, peste un secol, şi aceasta nu ştirbeşte cu nimic importanţa creaţiei sale.

Eminescu, o lume pe care nu o poţi ignora

Dincolo de o sociologie a lecturii, este important să vedem că Eminescu depăşeşte chiar perspectiva hedonistică a lui îmi place, nu îmi place, de ce îmi place. Pentru că el este o lume. Nu poţi să spui despre o planetă că îţi place. Eminescu are o creaţie de o asemenea coerenţă, de asemenea anvergură, cu asemenea amplitudine cosmică în elanul de cuprindere care pune laolaltă versanţi distincţi şi aparent opuşi, ştiinţă şi artă, încât poţi rămâne uimit de intuiţiile sale din domenii variate. Eminescu i-a spus la începutul izbucnirii bolii sale lui Kremnitz ceva care îl arăta familiar cu sanscrita. Iar Kremnitz îl întreabă: „Dar de când ştii dumneata sanscrita?“ la care Eminescu răspunde: „Am ştiut-o dintotdeauna.“ Există un dintotdeauna al geniului care se manifestă dincolo de orgolii individuale în asemenea întâlniri, în asemenea incidenţe între un mare creator şi aşteptările din jurul său. Saint-Beuve, care făcea o critică acuzată de anecdotism, de prea multă biografie, are, tot sub o formulare fulgurantă, o zicere extraordinară: „Geniul este un rege care îşi creează poporul“. Asta vrea să spună că, dincolo de legitimitatea rădăcinilor, de ceea ce există în amonte, nu putem discuta despre forţa geniului decât dacă îl proiectăm în aval, în perspectiva unei succesiuni istorice în care cresc învolburat afluenţii gândirii, ai creaţiei sale. Astfel trebuie să ne aşezăm şi faţă de Eminescu. Ce importanţă au micile neobrăzări pe care le constatăm şi care ne indignează? Este un mers obiectiv al geniului care ne cuprinde.

În apropierea de geniu simţim perspectiva salutară a identificării profunde

Când stăm cu faţa la Eminescu, trebuie să ne scoatem din determinările strict explicative, cronologice, pentru a ne aşeza în acest totdeauna care ne depăşeşte ca inşi, dar care devine o entelechie majoră a culturii şi a fiinţării unui popor. Dincolo de plăcere există în apropierea de asemenea genii o perspectivă cu adevărat salutară, aceea a identificării profunde. Cel mai bine o exprima Baudelaire, într-o scrisoare către Wagner, care era supus unor atacuri imunde cu ocazia spectacolelor de la Paris, „Tanhausser“ şi „Lohengrin“. Baudelaire îi scrie şi încearcă să definească fascinaţia pe care i-a provocat-o această creaţie: „Am simţit că această muzică este a mea“. Nu printr-un efect de abuzivă posesiune, ci printr-un efect de simpatie profundă care este semnul unei eficacităţi geniale. Sfârşitul acestei scrisori este extraordinar: „Încă odată vă mulţumesc că m-aţi chemat către măreţie şi către mine însumi“. Asta face un creator de asemenea anvergură.

Sunt întâlniri la zenitul geniului care ne dau dreptul să vorbim fără complexe de provincialism spăsit de modestie când e vorba de unul dintre marii poeţi ai Europei, de ultimul mare romantic al Europei. Există o întâlnire între creaţia la zenit şi supremul sacrificiu care este semnul vocaţiilor uriaşe. Niciodată nu trebuie să citim detaliile unei biografii într-un spirit de pozitivism plat. E un rând de epitete care spun mult tocmai pentru că nu vor să fie convenţionale. Într-o poezie de tinereţe despre Bucovina, Eminescu vorbeşte despre mersul tainic şi repede. Oricât ne-am apropia de riguros de o creaţie de complexitatea celei a lui Eminescu, trebuie să păstrăm o dublă dimensiune: o promptitudine care este cea a ideaţiei, a spiritului, a cugetului care ţinteşte drept, de sus, şi în acelaşi timp o dimensiune de taină, misterul inerent al marii creaţii. O mare creaţie care implică o deschidere către timp fără de limită. Slavici, care era un spirit foarte onest, are o însemnare despre Eminescu: „Privea toate lucrurile din perspectiva unui om care nu moare niciodată“. Nu credea Eminescu naiv că nu va muri niciodată, nu e vorba aici de perspectiva insului, ci de imanenţa istoriei care îl defineşte pe el faţă de marile îndatoriri şi de vocaţia unui popor. (Dan Hăulică, membru corespondent al Academiei Române)

Poetul nepereche, alături de Novalis, Leopardi şi Edgar Allan Poe

„L-am citit pe Poet cu ochelarii formaţiei mele de matematician şi de semiotician şi, prin acest fapt, mă consider un privilegiat. În condiţiile în care exegeza eminesciană lua proporţii, exista pericolul ca lectura acestei exegeze să ia locul lecturii operei ca atare a lui Eminescu. Trăim într-o societate în care comunicării despre lume i se substituie tot mai insistent comunicarea despre comunicare. M-am ferit de acest risc, am revenit mereu asupra textelor eminesciene, noi lecturi au adus în prim-plan noi poezii. Astfel, am identificat în poemul postum «Icoană şi privaz» o adevărată artă poetică eminesciană, în care iconicul se cere înlocuit de transfigurarea pe care numai arta nonfigurativă o poate aduce. Am simţit nevoia să aduc în prim-plan înlocuirea itinerarului clasic «de la lume la literatură» cu cel invers, «de la literatură la lume», aşa cum este el exprimat în «Melancolie»: «Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură». Să mă fac bine înţeles: Eminescu nu este pentru mine un univers alternativ, ci unul adiacent celuia pe care mi-l dezvăluie ştiinţa, matematica în primul rând. Eminescu este, cronologic, al patrulea vârf într-un patrulater în care primele trei sunt ocupate de Novalis, Leopardi şi Edgar Allan Poe, acesta din urmă murind cu un an înainte de naşterea autorului Luceafărului. Ce au ei comun? Se înscriu în aceeaşi paradigmă culturală: capacitatea de a făuri o poezie majoră, credinţa în unitatea cunoaşterii, dorinţa de a dobândi o cultură totală, ca izvor esenţial al universului lor poetic (în ciuda vieţii lor scurte; niciunul nu a trăit mai mult de 40 de ani), interesul deosebit pentru ştiinţă, pentru matematică în special. Studii vaste sunt dedicate interesului pentru matematică al lui Novalis, al lui Leopardi, al lui Poe. Această viziune îşi pune puternic amprenta pe creaţia lor poetică. Filiaţia Eminescu-Leopardi-Novalis nu se reduce la motivul comun al florii albastre, mereu invocat, ci are o baza mult mai puternică.

Din „Eminescu. Opere I. Poezii“ p. 4, aflăm că poetul nu obţine nota de trecere la matematică (la profesorul Johann Hayduk), dar ulterior a dat vina pe modul greşit de predare. În manuscrisul 2258, ff 351 si 251 v, face o reflecţie despre matematici care ar trebui să fie vizibilă pe pereţii tuturor şcolilor din România, deoarece actualitatea ei este incontestabilă: „Ele sunt un joc cu cele mai simple legi ale judecăţii omeneşti, numai acele legi nu trebuie puse în joc goale şi fără un cuprins…“

Eminescu, poet al unor uimitoare viziuni cosmogonice

Ne vom opri acum atenţia asupra operei coordonate de regretatul Dumitru Irimia: «Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor antume». O operă grandioasă, înconjurată însă de tăcere. Pentru prima oară, avem posibilitatea de a pune în legătură efectiv aspectele textuale locale cu cele globale, în antumele eminesciene. Cultura românească, exegeza eminesciană încă nu par a fi pregătite să valorifice un atare dicţionar, după cum încă nu par a fi pregătite să valorifice nici atât de importantele manuscrise eminesciene, în sfârşit publicate. Ne gândim, prin contrast, la impactul extraordinar pe care «Caietele» lui Paul Valery l-au avut în cultura franceză. Iată, deci, că îi suntem încă mult datori lui Eminescu...

Oricum, exegeza eminesciană a început să beneficieze de achiziţiile ştiinţei actuale. Noile viziuni cosmogonice, principiul holografic, matematica infinitului, principiul cosmologic antropic, geometria fractală, progresele în înţelegerea vizualului şi a temporalităţii furnizează multe idei care îmbogăţesc exegeza literară. Vom fi oare capabili sa ne înscriem în modelul cultural pe care Eminescu l-a preconizat? (Solomon Marcus, academician)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!