Epictet

19 Februarie 2013

Viaţa ne procură mereu răni, fie că vrem, fie că nu. Suferinţa face parte din existenţa noastră. De lucrul acesta ne asigură şi Scriptura. Problema este ce raport avem cu suferinţa care ne loveşte din exterior. Putem să o agravăm, făcându-ne rău. Sau putem să ne bandajăm cu grijă rănile noastre şi să fim gata a vindeca şi rănile celorlalţi. Este o lege fundamentală în psihologia contemporană care spune aşa: rănile care nu sunt preschimbate prin iertare ne condamnă să ne facem rău nouă înşine şi celorlalţi.

Epictet a fost un filosof grec care s-a născut în jurul anului 50 d.Hr. Era sclav şi, din cauza loviturilor dese primite de la stăpânul său, a devenit şchiop. Dus la Roma în sclavie, acolo a rămas în serviciul lui Epafrodit, un libert al lui Nero care îl trata în mod inuman. De la el, Epictet a învăţat că atunci când o persoană a fost rănită de altcineva, tinde să transmită ofensele primite. Aşa cum fusese sclav, Epafrodit ar fi putut în schimb să fie sensibil faţă de soarta lui Epictet, dar nu a fost aşa. Pentru că el, la rându-i, nu şi-a preschimbat rănile, le-a transferat celorlalţi. 
Epictet însă şi-a preschimbat rănile. Întreaga lui filosofie se învârte în jurul dezbaterii libertăţii omului în faţa rănilor pe care alţii i le pricinuiesc. Efortul nostru, spunea el, constă în a împiedica realitatea exterioară să calce cu picioarele teritoriul sacru al sufletului nostru. Şi aceasta se poate face prin limitarea reprezentărilor pe care le descoperim în noi înşine. Apoi trebuie să dominăm reacţiile la care aceste reprezentări ne provoacă. Nu în ultimul rând să iertăm. Să iertăm şi să binecuvântăm. (Adaptare de Augustin Păunoiu după Anselm Grün, „Căi către libertate“, Galaxia Gutenberg, 2008)
 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!