Patristica
Epistolele pastorale ale mitropolitului Teofan al Niceei

Epistolele pastorale ale mitropolitului Teofan al Niceei

Adrian Agachi, 04 Ianuarie 2010

Teofan al Niceei este un scriitor bizantin din secolul al XIV-lea prea puţin cunoscut majorităţii românilor. Opera sa consta doar în trei epistole pastorale la începutul secolului al XX-lea, dar a câştigat în profunzime odată cu descoperirea unui tratat mariologic important. Analizăm aici, în primul rând, epistolele pastorale, urmând ca într-un material viitor să vorbim şi despre contribuţia sa în mariologia ortodoxă. Teofan al Niceei rămâne un scriitor încă neactualizat, care merită o analiză mai atentă, din toate punctele de vedere.

Un personaj important al secolului al XIV-lea

Cu toate că nu cunoaştem cu exactitate data naşterii sale şi natura studiilor urmate, putem spune că Teofan a jucat un rol important în cadrul evenimentelor principale ale secolului al XIV-lea în Constantinopol. Nu ştim cât de implicat a fost în controversa isihastă, deoarece este hirotonit mitropolit al Niceei abia după 8 octombrie 1364 în cursul celei de-a doua păstoriri, ca patriarh al Constantinopolului, a ucenicului Sfântului Grigorie Palama, Filotei Kokkinos (1364-1379). Părintele Ică jr. afirmă că patriarhul Filotei i-ar fi fost mentor, de unde rezultă că şi Teofan era un adept convins al isihasmului. Este posibil să fi avut câteva întâlniri şi discuţii inclusiv cu Sfântul Grigorie Palama, deşi lucrul acesta nu are nici o bază documentară. Cu toate că a fost hirotonit Mitropolit al Niceei în 1364, Teofan nu a reuşit să îşi ocupe scaunul din cauza simplului fapt că Niceea fusese cucerită de otomani încă din 1331. A intervenit însă activ în viaţa eparhiei sale, trimiţând epistole pastorale şi încurajând poporul în păstrarea dreptei credinţe. Teofan va desfăşura şi activităţi diplomatice importante. Printre acestea se numără discuţiile avute cu un despot sârb a cărui Biserică se afla în schismă cu Patriarhia de Constantinopol, conflict soluţionat în 1368. Pe de altă parte, Teofan a fost prezent în cadrul anchetei desfăşurate de Marea Lavră în cazul lui Prohor Kydones. Acesta era un filolatin convins şi antiisihast, lucru care i-a atras condamnarea în Sinodul de la Constantinopol din 1368. Fratele său, Dimi-trie Kydones, a fost primul traducător complet în limba greacă al lucrării Summa theologica semnată de Toma DâAquino şi chiar s-a convertit la un moment dat la romano-catolicism. Teofan nu a fost însă prezent la acest sinod, tocmai pentru că rezolva în acel moment conflictul despotului sârb cu Patriarhia de Constantinopol. După decesul patriarhului Filotei Kokkinos, Teofan al Niceei a rămas cel mai important membru al Sfântului Sinod în timpul patriarhului Nil Kerameus (1379-1388). A încetat din viaţă în jurul anului 1381.

Prima epistolă pastorală către niceeni

Această primă epistolă a fost scrisă în jurul anului 1364, pentru că în ea se cuprinde un fragment prin care Teofan îi înştiinţează pe niceeni că a fost ales mitropolit al lor. Cum Niceea se afla deja sub dominaţie otomană de mai bine de 30 de ani, Teofan insistă asupra a trei lucruri fundamentale. În primul rând, creştinii sunt îndemnaţi să nu cedeze în faţa stilului de viaţă islamic. „Pe de o parte, cel rău propune la vedere prin necredincioşi (musulmani) viaţa înglodată şi iubitoare de plăcere prin beţie, desfrânare şi orice altă neînfrânare, iar pe de altă parte, arătând asprimea şi greutatea conduitei evanghelice sau îngereşti şi cele asemănătoare până ce se ajunge la aceasta, încearcă să ascundă cele aflate dincolo de ele“ (Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV, Editura Deisis, 2008, p. 596). Pe lângă acest pericol manifest al trecerii la un mod de viaţă neconform cu poruncile evanghelice, Teofan îl mai semnalează şi pe cel al prozelitismului violent al musulmanilor. „Şarpele cu multe şi felurite forme nu suferă deloc să se liniştească, ci încearcă să surpe prin meşteşugiri potrivite turnul răbdării şi credinţei noastre, iscând de peste tot felurite atacuri şi necazuri împotriva noastră şi folosindu-se iarăşi de uneltele obişnuite ale răutăţii lui care pot să-i slujească bine în unele ca acestea. Şi atunci aduce asupra noastră uneori pagube şi răpiri ale celor ale noastre, alteori închisori şi biciuiri, defăimări, ocări şi necinstiri, alteori captivităţi şi ameninţarea unor morţi violente, ca, înspăimântându-ne, fie să ne grăbim spre neînfrânare, fie să privim cu bunăvoinţă spre necredinţă (islam), care ne făgăduieşte eliberarea de toate aceste grutăţi şi dăruirea din belşug a plăcerilor prezente, dacă am schimba cu ea buna-cinstire, dreapta-credinţă şi virtutea“ (p. 596-597). Ultima avertizare a mitropolitului Teofan este împotriva ereziilor lui Varlaam şi Akyndin. Teofan se temea ca nu cumva anumite persoane cu tendinţe vădit antiisihaste să vină şi să predice aceste învăţături greşite la Niceea. De aceea îndeamnă poporul la o prudenţă maximă, din acest punct de vedere.

A doua epistolă pastorală adresată niceenilor

Teofan al Niceei îndeamnă prin această scrisoare la răbdare. Ştiind că ispitele niceenilor sunt cu atât mai mari cu cât se află sub dominaţia unei populaţii destul de agresive, mitropolitul le oferă exemplul dreptului Iov. Practic, întreaga construcţie a epistolei se face pe exemplulul răbdării lui Iov şi a necazurilor suferite de acesta. În debut, Teofan face o frumoasă precizare duhovnicească: „Vreau să ştiţi, iubiţilor, că, aşa precum mâncarea şi băutura conservă această viaţă a noastră sensibilă de acum - pentru că fără ceva din acestea este cu neputinţă să trăim -, tot aşa de proprie şi constitutivă vieţii potrivit lui Dumnezeu este şi orice virtute - pentru că, în chip asemănător, fără ea e cu neputinţă să trăiască cineva în Duh potrivit omului dinăuntru -, iar dintre toate, mai cu seamă răbdarea şi tăria în necazuri“ (p. 601). Această comparaţie foarte nimerită a mitropolitului Teofan este una dintre cele mai frumoase întâlnite în întreaga sa operă.

Un mic tratat despre preoţie

Aşa cum afirmă şi părintele Ioan Ică jr., cea de-a treia epistolă a mitropolitului Teofan al Niceei este un veritabil tratat despre preoţie în miniatură. Sfaturile adresate clericilor se înscriu în tradiţia veritabilă stabilită deja de Sfinţii Ioan Hrisostom, Grigore Teologul şi Efrem Sirul. Prima parte a epistolei este constituită dintr-un rezumat teologic al creaţiei şi al lucrării de răscumpărare înfăptuite de Mântuitorul. Apoi, mitropolitul trece asupra consideraţiilor legate de preoţie în Vechiul Testament. Discutând despre faptul că preoţia iudaică este tot atât de deosebită faţă de cea actuală pe cât sunt oamenii de îngeri, mitropolitul Teofan face o consideraţie interesantă: „Nu este oare mâna preotului o linguriţă care se atinge de Trupul Stăpânului? Gura şi tot trupul său nu sunt oare un potir sfânt care primeşte Trupul şi Sângele lui Hristos, cu mult mai de cinste decât linguriţele şi potirele neînsufleţite, cu cât acelaşi trup devine şi vas, şi membru în parte al Trupului primit al Stăpânului?“ (p. 623). Preoţia levitică se întemeia pe acte pur exterioare, dar preoţia nouă cuprinde această interiorizare şi trăire duhovnicească pe care preoţii sunt datori să o aibă şi de care aceştia trebuie să se îngrijească . De aceea, Teofan continuă analogia sfătuind în primul rând la o asceză a faptelor. „Fiind linguri dumnezeieşti, cum s-a spus, mâinile preoţilor trebuie să fie curate de orice hoţie, de orice furt şi lăcomie, neslujind mâniei sau poftei şi atingându-se astfel cu chip rău de trupuri de care nu e îngăduit să se atingă (...)“ (p. 624). Teofan îşi încheie pledoaria învitând preoţii la rugăciune atentă şi paza gândurilor, aşa-numita asceză a minţii. Pe lângă răbdarea necazurilor el recomandă şi „rugăciunea, psalmodia şi doxologia necontenită unite cu luare-aminte (atenţie) şi pază. Căci dacă nu luăm aminte întocmai la cele spuse, ci limba grăieşte, dar mintea rămâne neroditoare, zăbovind în gândurile vieţii ori în pa-

timi strigătoare de suflet, atunci Îl vom împinge pe Stăpânul spre indignare, nu spre compasiune“ (p. 626). Micul tratat despre preoţie cuprins în această epistolă poate fi adăugat cu succes celor menţionate anterior. Prin întreaga sa misiune pastorală, chiar dacă nu a putut să îşi vadă probabil niciodată sufletele păstorite, mitropolitul Teofan a oferit o alinare minunată celor aflaţi în suferinţă. Să nu uităm: deseori cuvintele sunt cel mai bun medicament, la fel cum în anumite momente glasul tăcerii este de preferat. Tăcerea în faţa Tainelor.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!