Religie şi ştiinţă
Exilul spiritului uman în epoca civilizaţiei tehnice

Exilul spiritului uman în epoca civilizaţiei tehnice

Diac. Adrian Sorin Mihalache, 25 Octombrie 2009

În ultimele decenii, civilizaţia a scos la iveală puterile extraordinare pe care ştiinţa şi tehnica le-au pus în mâinile omului. Omul exploatează astăzi materia, mediul înconjurător şi organismele vii, pentru un trai tot mai prosper. Ingineria a pătruns adânc în materie: moleculele şi atomii înşişi sunt constrânşi să se asocieze în structuri noi. Viaţa este modificată în structurile ei genetice. Mediul înconjurător este adaptat intenţiilor economice ale comunităţilor umane. Nu mai este vorba de o cultură în care lumea şi materia ei sunt suportul în care se fixează viaţa şi expresiile artistice ale omenirii. Astăzi se construieşte însăşi materia în structuri noi şi se decid, la nivel intim, legături moleculare noi, sunt combinate organisme vii altfel fără nici o legătură, lărgind tot mai mult panoplia de substanţe şi de specii vii de care dispune natura înconjurătoare. Prin tehnologiile actuale, omul nu exprimă doar simple intenţii creatoare, folosind ca suport materia lumii. El sculptează materii noi, în însăşi structura ei, şi a ajuns să manipuleze chiar identitatea speciilor ei vii.

Frumuseţea creaţiei şi utilitatea lucrurilor din ea pentru confortul şi siguranţa oamenilor se vădesc în fiecare parte a lumii, în fiecare aspect al ei. Peste tot în creaţie, sunt scoase la iveală puteri sau lucruri create care se aşază la dispoziţia omului, care suportă proiectele lui inginereşti. Pare că omenirea descoperă prin ştiinţă, şi dovedeşte prin lucrările ei, că trăim într-o lume tot mai bună, o viaţa tot mai frumoasă, într-o vreme tot mai favorabilă progresului.

Materia lumii şi nesfârşitele proiecte creatoare ale omului

Folosind proprietăţile atomilor şi moleculelor, s-au putut construi materiale noi, inexistente în arsenalul lumii naturale: aliaje termorezistente, texturi cu structuri extrem de dure, texturi cu proprietăţi remarcabile. Astfel, astăzi sunt posibile chirurgia moleculară1, manipulările genetice şi neuroingineria2, imagistica medicală (ecografia, radiografia) sau construcţia unor dispozitive precum cele ce folosesc rezonanţa magnetică nucleară de înaltă fidelitate.

S-ar putea spune că omul pune la „treabă“ materia lumii. O supune unui şir nesfârşit de proiecte personale, în creaţii tehnologice de mare fineţe. Iar felul cum el lucrează cu cei mai mici constituenţi ai materiei, în adâncul structurii ei, priceperea cu care manipulează, în ultima vreme, puterile ei fizice ţin mai degrabă de o artă sau inginerie moleculară, decât de tehnologie. Iar, pe deasupra, creaţia poate recepta toate aceste intenţii ale lui. Materia se supune docil tuturor acestor intenţii creatoare, dovedind, de câteva secole, capacităţi de pliere impresionante.

Arte moleculare, inginerii atomice

Multe dintre dispozitivele ce utilizează tehnologiile de mare acurateţe au furnizat ulterior date tot mai precise despre anatomia şi fiziologia organismului uman. De exemplu, se cunosc mult mai bine astăzi structura şi funcţionarea reţelelor neurale, harta scoarţei cerebrale, funcţiile diverselor zone din cortex, felul cum se manifestă anumite afecţiuni ale creierului. În utlimele decenii, din trunchiul destinat cercetării sistemului nervos central s-au desprins o serie întreagă de domenii mai înguste, hiperspecializate: neuroştiinţe comportamentale, neuroştiinţe computaţionale, neurolingvistică, neuroimagistică, neuro-robotică sau neuroinginerie şi chiar neuroteologie (domeniu axat pe abordări ale experienţelor spirituale cu metode şi instrumente specifice neuroştiinţelor). Neurobiologia şi neurochimia au produs, de asemenea, date importante despre structura şi funcţionarea celulelor nervoase. În fine, plecând de la toate acestea, şi prin acumularea unor situaţii practice sau experimentale, în psihologie s-au conturat o serie întreagă de (psiho)terapii şi metode destinate transformării, îmbunătăţirii, restaurării stării psihice a omului: terapia erikson, drama terapie, art terapie, terapii narative, metoda gândirii laterale, analiză tranzacţională, programare neurolignvistă etc.

O analiză a fiecăreia dintre aceste terapii este un subiect în sine care ar angaja multe elemente de psihologie, dar şi detalii fine din gândirea antropologică a Sfinţilor Părinţi. Oricum, ceea ce dorim să subliniem aici este faptul că psihoterapiile, psihologia sau neuroştiinţele propun metode de dezvoltare a capacităţilor psihice ale omului; îi îmbunătăţesc atenţia, îi creează un confort de sine sporit, îi oferă un bun control asupra resurselor personale, asupra reacţiilor şi asupra imaginii de sine, îi „bandajează“, cumva, eventualele „traume“ acumulate în experienţa sa de viaţă. Mai general, educaţia, exercitarea unei profesii, dar şi celelalte obligaţii şi experienţe din lumea vieţii, fie că sunt din câmpul profesional sau din cel de divertisment, par să ofere astăzi omului un orizont mai larg de oportunităţi pentru dezvoltarea personală.

În esenţă, ceea ce dorim să spunem aici este că omul ştie tot mai multe, şi poate să facă tot mai multe, cu lumea în care trăieşte, cu materia şi vietăţile ei. El află din ce în ce mai multe lucruri noi, cu tot mai multă uşurinţă şi pune în lucrări tot mai diverse aceste achiziţii, combinând tot mai mult lucrurile şi puterile lumii în intenţiile lui. Realizările lui tehnice impresoară tot mai multe aspecte ale vieţii, şi sunt tot mai uşor accesibile, pe piaţă. Prin toate acestea, viaţa în lume, chiar dacă este petrecută în miezul provocărilor şi cerinţelor curente, pare a fi tot mai interesantă.

Nici un obstacol în calea progresului exploziv

Nici chiar criza energetică nu pare să pună limite în acest progres exploziv de cunoaştere şi exploatare a lumii, resimţită în toate colţurile lumii, în ultimele secole. Exploatarea rezervelor de petrol şi a hidrocarburilor este pe cale să atingă un maximum, după care suntem asiguraţi că nivelul consumului acestor combustibili nu va mai putea creşte. Între timp, însă, alte forme de energie s-au ivit din „sipetul“ creaţiei: energia solară, energia eoliană, energia valurilor etc. Se dovedeşte cumva, că suntem scufundaţi într-o mare de energii ieftine şi abundente. Ceea ce părea că lipseşte şi că va pune stavilă progresului furibund pare că există de fapt, într-o formă mai puţin vizibilă, în cantităţi impresionante!

Aşadar, graba tot mai mare a omului de a crea civilizaţie, preocuparea lui tot mai intensă de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă şi viaţă, viteza aceasta ameţitoare a lumii către atingerea unor niveluri de prosperitate tot mai mari nu par să întâlnească vreun abstacol major. Percepţia curentă este aceea că trăim într-o lume tot mai bună, tot mai bine adaptată nevoilor cerinţelor noastre, şi, de ce nu, chiar capriciilor constisitoare ale omului civilizat.

O lume mântuită prin tehnologii?

Dar pot toate acestea să împlinească viaţa omului. Sunt oare stăpânirea naturii şi siluirea ei, înspre bunăstarea şi confortul vieţii, tot ce ne putem dori în această viaţă? Sunt aceste realizări potrivite pentru încununarea vieţii omului, acoperitoare pentru nevoia lui de sens? Supra-consumul, risipa şi poluarea sunt doar trei mici dovezi care ne contrazic. Capriciile civilizaţiei, obsesia dezvoltării şi grija pentru un trai mai confortabil nu pot fi ultimele deziderate. Dimpotrivă, ele arată că timpurile prezente nu sunt decât cele în care „forţele avide, acaparatoare şi tehnologizate ale raţiunii lasă împresia că au devenit absolute“3. De fapt, preocupările noastre, felul de a face ştiinţă şi de a privi lumea şi viaţa trebuie să se schimbe. „...numai un program pe deplin conştient şi conştient de sine poate guverna procesul prin care umanitatea se angajează faţă de sine să se limiteze pe sine şi să-şi limiteze propriile necesităţi“4.

„Ochelarii“ ştiinţelor şi miopia spirituală

De fapt, chiar felul acesta de a face ştiinţă, modul de abordare al resurselor lumii ca bunuri destinate capriciilor omeneşti îngreunează considerabil accesul la înţelesuri mai înalte ale lumii şi vieţii. Instrumentalizarea naturii, faptul de ştiinţă, preocuparea pentru progres, felul nostru de a trăi în lume se pun de-a curmezişul căii pe care omul ar putea înainta spre o viaţă spirituală în comuniune cu semenii.

Este adevărat ceea ce s-a spus adesea: Creaţia ţine pe om în preajma Autorului ei. Cât trăieşte în lume, admirându-i frumuseţile, omul nu este prea departe de El. Teologul şi filosoful grec Yannaras scrie: „Un tablou, de pildă, a lui Van Gogh, este, în principiu, un întreg alcătuit din materiale neutre (pânză şi culori), fără ca acestea în sine (...) să difere, în principiu, din punct de vedere calitativ-obiectiv, de alte materiale asemănătoare (de multe alte pânze şi de alte culori). Dar un tablou de Van Gogh este, în acelaşi timp, ceva esenţialmente diferit de obiectivitatea dimensional-calitativă a materialelor care îl compun, este un lucru (n.a.), un act personal, mărturiseşte despre persoana Van Gogh, este (n.a.) Van Gogh. Odată ce am «cunoscut» deja caracterul neasemănător, unic şi irepetabil al logos-ului plastic inefabil al lui Van Gogh, atunci când vom întâlni o expresie nouă pentru noi a acestui logos - atunci când ne vom afla în faţa unui alt tablou al lui Van Gogh - vom spune: acesta este Van Gogh“5.

Lucrurile lumii şi experierea interpersonală

Însă în alt loc el scrie: „orice casă mărturiseşte despre construirea ei de către cineva, despre înţelepciunea şi meşteşugul constructorului, despre bunul gust, dragostea, priceperea şi capacitatea lui“. Ea trădează calităţile personale ale meşterului şi creatorului ei. Totuşi, spune Yannaras, ea nu suplineşte deplinătatea cunoaşterii persoanei sale, care este oferită doar de comuniunea nemijlocită cu el. În acelaşi mod, conchide el, fiinţele, lucrurile create mărturisesc despre Dumnezeu Creatorul6.

De aceea, eficienta cunoaştere şi exploatare a creaţiei pe care o fac ştiinţa şi tehnologiile nu apropie neapărat pe oameni de Dumnezeu Creatorul. De fapt, de cele mai multe ori, ştiinţele şi tehnologiile măresc distanţa dintre oameni, dar şi cea dintre oameni şi creaţie ca Operă a lui Dumnezeu, pentru că interpun între ei şi între ei şi ea scheme, lanţuri descriptive, reprezentări care adesea înlocuiesc lucrurile realităţii cu simboluri ce descriu structura şi comportarea lor. Ştiinţa nu vede în nici un fel în spatele lucrurilor lumii create lucrarea unui Subiect personal Care pune în toate un mesaj adresat omului. Iar aici se dezvăluie nu doar ce anume face lectura ştiinţifică a lumii rece şi fără o relevanţă interioară edificatoare. În aceasta se vede şi motivul pentru care lumea este prea adesea înţeleasă ca un loc fără trecut şi prezent, un spaţiu destinat exploatării de către fiecare generaţie, pentru beneficiile ei imediate. Felul acesta de a reduce lucrurile la structura şi valoarea lor economică, aşa cum sunt ele cuprinse în acest univers fizic, modul de a vedea utilitatea lor imediată este păgubitor. „Maşina, cel puţin aşa cum o cunoaştem astăzi în hotarele tehnologiei occidentale, reprezintă cea mai radicală subminare a adevărului personal al omului şi al lumii, refuzul caracterului ontologic al alterităţii existenţiale, în măsura în care materializează acea atitudine a omului faţă de lume care nu urmăreşte relaţia, ci supunerea lumii - supunerea la necesitatea şi dorinţa individuală şi impersonală“.

Tirania imaginii asupra realităţii

Mai mult însă, îndepărtarea omului faţă de lucrurile create, de lumea vieţii şi de semeni este amplificată şi pe un alt plan. Există un ascendent al imaginii şi al comunicării la distanţă faţă de toate celelalte forme de (re)prezentare. În cultura ultimelor decenii, imaginea încearcă să substituie realitatea însăşi, „imaginile au o prioritate metafizică în faţa cuvintelor, considerându-se adesea că imaginea reflectă direct realitatea pe care cuvintele nu pot decât să o comunice într-o manieră şubredă, care nu prezintă încredere“7. Imaginile vor să înlocuiască, deci, realitatea însăşi. „Eticheta“ este reificată şi ţine loc de conţinut. Semnificantul destituie semnificatul, schimbul de mesaje şi convorbirile telefonice substituie comuniunea ineterpersonală. Tehnologiile video şi dispozitivele de comunicare stăpânesc aproape toate drumurile noastre spre celălalt; ne intermediază experienţa lumii şi experierea comuniunii cu semenii.

Prin imagini şi prin comunicarea mediată, distanţa dintre om şi lumea înconjurătoare şi cea dintre om şi semenii lui se măresc considerabil. Viaţa omului, cel ce este Coroana creaţiei, nu se mai desfăşoară în mijlocul ei, împreună cu semenii, ci se consumă undeva departe de semeni, într-o „antecameră“ a ei.

Însingurarea omului şi comunicarea globală

Aşadar, pe de o parte, renunţând să mai cunoască lumea prin „îmbrăţişarea“ frumuseţilor ei, omul s-a îndepărtat şi mai mult de Autorul lumii. Prin felul lui analitic-discursiv, raţional şi experimental de a scoate la iveală alcătuirea şi mişcarea lumii, dar şi prin imaginile cu care vrea să o substituie, omul s-a îndepărtat de Creaţie, şi prin aceasta şi de semeni şi de Dumnezeu. Pentru că nu mai vede în lume expresiile iubirii Lui şi darurile Lui pentru oameni; vederea lui pătrunzătoare a slăbit tot mai mult, către o miopie spirituală, încât până şi scrutările cele mai adânci ale omului nu reuşesc să treacă de coaja lucrurilor.

Pe de altă parte, chiar viaţa semenilor este tot mai îndepărtată prin tehnologia comunicaţională care se interpune şi obstrucţionează comuniunea şi întrajutorarea reciprocă a oamenilor. Într-o societate a comunicării globale şi a contracţiei distanţelor prin mobilitatea rapidă, oamenii sunt tot mai singuri, pentru că tot mai puţin experiază profund şi direct misterul personal al celuilalt. Tehnicizarea excesivă, mania procedurilor, formalizarea acţiunilor individuale sau colective din spaţiul public, preocuparea pentru eficientizarea relaţiilor interumane din spaţiul educaţional sau din câmpul profesional, toate aceste „constrângeri obiective“ sărăcesc spaţiul comunitar de iniţiative, de întrajutorare, de expresii ale iubirii dintre semeni. „Informaţia, dă exemplu filosoful german Gadamer, nu mai este directă, ci mediată, nu ni se mai transmite în dialog, ci printr-un organ selectiv: presa, tiparul radioul, televiziunea“ limitând iniţiativa fiecăruia şi posibilităţile lui de control. „Înstrăinarea de sine a omului în societatea modernă, conchide el, este generală“8.

Dincolo de suprafaţa lucrurilor - lucrarea personală

Din perspectivă creştină însă, curăţirea vieţii de patimile egoiste, iubirea de Dumnezeu şi de semeni sunt cele care restaurează relaţia omul, viaţă şi lume. Abia alteritatea personală, spune Yannars, reprezintă posibilitatea unică „de a aborda, pe calea cunoaşterii toate cele ce sunt. Cunoaştem fiinţa numai ca modul în care este ceea ce este, iar acest mod îl reprezintă alteritatea personală ca chemare la relaţie şi ca realizare a relaţiei“9. De aceea, transcenderea „formulărilor abstracte şi intrarea în spaţiul adevărului existenţial, adică depăşirea felului de a vedea al ştiinţelor, - presupune, oricum, faptul relaţiei personale: întâlnirea logos-ului personal al «lucrurilor» (lucrărilor) lumii, adică presupune intervenţia lui Dumnezeu personal în limitele experienţei personale a omului“10.

Abia din perspectiva acestei relaţii cu Dumnezeu şi cu semenii se descoperă mai lesne faptul că nestăvilita dorinţă de progres pentru dobândirea unei vieţi tot mai bune şi mai sigure este urma unei chemări spirituale, constitutivă fiecăruia dintre noi. Părintele Stăniloae scrie că omul este, în spiritul lui sau în sinea lui, „cu neputinţă de definit şi cu neputinţă de cuprins. (…) El nu e infinit, ci e însetat de infinit şi în legătură cu infinitul dumnezeiesc. 11

Însă, omul nu vede această chemare spirituală ascunsă în lume, în mod comun. Iar descoperirea aceasta, care schimbă perspectiva asupra vieţii în lume şi asupra darurilor creaţiei, ţine deopotrivă de el şi de Dumnezeu. Părintele Stăniloae scrie că puterea cu care omul face binele nu e numai a lui Dumnezeu, ci şi a omului. Pe de altă parte, „chiar în puterea omului e şi puterea lui Dumnezeu şi în folosirea puterii lui Dumnezeu e şi efortul omului. Binele făcut prin om e produsul omului întipărit de Dumnezeu, sau al omului îndumnezeit şi al lui Dumnezeu coborât la nivelul omului, umanizat, trăind efortul omului. Puterea lui Dumnezeu se slăveşte de efortul omului, puterea omului se slăveşte prin întărirea ei prin puterea lui Dumnezeu“12.

Frumuseţea lumii şi comuniunea oamenilor

Omul, fiinţă raţională şi liberă, poate să conducă firea sa, nu este silit de ea. De aceea, spune părintele Stăniloae, chiar când doreşte ceva, dacă voieşte, omul are putere să înfrâneze dorinţa sau să-i dea urmare. „Omul dispune el însuşi de sine, ţinând seama în mod liber de legi, dar nefiind întru totul supus unei legi, ca lucrurile şi animalele ce constituie natura. Omul e într-un anumit sens mai presus de natură, făcând-o instrument al voinţei sale şi putând-o umple de Duhul dumnezeiesc şi de libertatea Lui cu totul superioară, care întăreşte libertatea noastră. Numai când se face rob patimilor, omul devine simplă piesă a naturii...“ 13.

De aceea, din perspectivă creştină toate cele create, bune şi potrivite intenţiilor omeneşti, dovedesc frumuseţea extraordinară a lumii. Însă, această frumuseţe nu este menită să închidă pe om şi dorinţele lui, în ea, ci este o frumuseţe care ascunde o invitaţie adresată omului care duce dincolo de lumea lucrurilor. Toate se vădesc a fi descoperiri ce pregătesc tot mai mult şi mai bine comuniunea şi întrajutorarea oamenilor. Nu există altă întrebuinţare a frumosului, decât chemarea la iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. De aceea, Yannaras scrie că „frumuseţea apare ca o chemare tragică la o deplinătate a vieţii ce se dovedeşte (altfel, n.a.) irealizabilă, imposibilă. Cu cât omul este mai sensibil la nevoia de comuniune, cu atât mai chinuitoare devine frumuseţea lumii - un dor tragic, de nestins“14.

Note:

1 Cf. art. „O nouă eră în medicină: chirurgia molecular“, în Lumina, 26 ianuarie 2008.

2 Cf. art. „Promisiunile biotehnologiilor“, în Lumina, 19 septembrie 2008.

3 Steve Connor, Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 351.

4 Ibidem.

5 Christos Yannaras, Persoană şi eros, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 52.

6 Ibidem, p. 55.

7 Steven Connor, op. cit., p. 139.

8 H.G. Gadamer, „Însingurarea ca simptom al înstrăinării de sine“, în vol. Elogiul Teoriei. Moştenirea Europei, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 93.

9 Christos Yannaras, op. cit., p. 53.

10 Ibidem, p. 55.

11 Cf. nota 1, în Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, cap.4, în Filocalia, vol. VI, pp. 268-269.

12 Cf. nota 899, în Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, cap. 763, în Filocalia, vol. XI, p. 649

13 Cf. nota 53, în Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, cuv. 1, cap.1, în Filocalia, vol. IX, 43-44.

14 Christos Yannaras, op. cit., p. 99.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!