Theologica
Există profeţii neîmplinite? Despre 4 Regi 23, 29

Există profeţii neîmplinite? Despre 4 Regi 23, 29

Lect. Alexandru Mihăilă, 15 Octombrie 2009

Până să discutăm concret cazul, trebuie amintit că unul dintre criteriile adevăratei profeţii era tocmai împlinirea cuvântului. În Deuteronom 18 avem schiţat profilul proorocului adevărat. Acesta nu trebuia să spună altceva decât îl mandatase Iahve să spună (v. 20), trebuia apoi să aibă un mesaj în conformitate cu credinţa monoteistă, altfel era vinovat de moarte (v. 20). În fine, se arată: „Dacă proorocul vorbeşte în numele Domnului, dar cuvântul acela nu se va împlini şi nu se va adeveri, atunci nu grăieşte Domnul cuvântul acela, ci-l grăieşte proorocul din îndrăzneala lui“ (Deuteronom 18, 22).

Profeţii autentice - profeţii false?

În sine, împlinirea profeţiei nu era criteriu suficient. Exista şi posibilitatea împlinirii cuvântului, dar profeţia să nu fie de fapt de la Iahve. De exemplu, chiar dacă se împlinea cuvântul unui profet, dacă acesta îndemna la idolatrie, era un profet fals şi trebuia ucis (Deuteronom 13, 1-6). Oricum, din Deuteronom 18 se observă însă foarte clar că deşi nu era criteriu suficient, împlinirea cuvântului era totuşi un criteriu necesar.

E timpul să ne punem direct întrebarea. Există profeţii neîmplinite? Răspunsul la o analiză atentă a textului biblic este: Da. Textul anunţat în titlu este un asemenea caz. Despre ce este vorba?

În timpul regelui Iosia, cu ocazia lucrărilor de reabilitare a Templului, s-a descoperit un sul cu legi, care este adus la rege şi citit. Sulul conţine porunci divine şi ameninţări, dintre care unele îl privesc direct pe rege. Trebuie să fi fost o formă primară a Deuteronomului, pentru că în Deuteronom 17, 14 ş.u. se arată cum i se cere regelui din Israel să conducă. Pentru că până atunci nu ştia de acele porunci, regele Iosia se sperie cumplit. Trimite vorbă profetesei Hulda, să o întrebe dacă prevederile sulului sunt de la Domnul. Hulda îi laudă evlavia, mai ales că regele promite să respecte întocmai cele prescrise.

În fine, şi aici e aici, profeteasa Hulda îi dă regelui Iosia şi un bonus. Îi prooroceşte că va muri la adânci bătrâneţi şi că nenorocirile or să-l ocolească. „Iar regelui din Iuda, care v-a trimis să întrebaţi pe Domnul, spuneţi-i: Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel ş…ţ De aceea, iată, te voi adăuga la părinţii tăi şi vei fi pus în gropniţa ta cu pace; şi nu vor vedea ochii tăi toate acele nenorociri pe care le voi aduce asupra locului acestuia. Şi s-a adus regelui răspunsul acesta“ (4 Regi 22, 18-20).

Neîmplinirea profeţiilor biblice, dovadă de inconsecvenţă?

Să recapitulăm. Avem de-a face cu o profetesă a lui Iahve perfect valabilă. Textul nu ne spune că ar fi o profetesă mincinoasă. Regele Iosia este lăudat în Istoria Deuteronomistă ca fiind unul plăcut de Iahve, asemenea căruia nu s-a ridicat şi nu se va mai ridica nimeni în Israel (4 Regi 23, 25). Faptul că o întreabă pe Hulda şi o ascultă, îi conferă clar acesteia autoritatea din partea lui Iahve. Deci, cu siguranţă Hulda este o profetesă „canonică“.

La nici un capitol distanţă, aflăm însă că regele mult iubit e ucis pe câmpul de luptă. Când faraonul Neco II iniţiază o campanie în Asiria, pentru care trebuia să traverseze Israelul, regele Iosia îi iese înainte la Meghido şi încearcă să-l oprească. Din păcate este ucis. „În zilele lui s-a dus faraonul Neco, regele Egiptului, împotriva regelui Asiriei, la râul Eufratului. Atunci a ieşit Iosia în întâmpinarea lui, iar acela când l-a văzut, l-a omorât în Meghido“ (4 Regi 23, 29). Menţiunea vine atât de brusc şi absurd, încât a atras în mod special atenţia cercetătorilor. Uciderea lui Iosia de către egipteni este în mod evident în contradicţie flagrantă cu profeţia Huldei.

În lumea postmodernă, pretenţia profetismului de a prevesti un eveniment viitor este desigur pusă sub semnul întrebării. Dar dacă Biblia însăşi menţionează profeţii neîmplinite, nu este aceasta dovada supremă a faptului că nu este consecventă sieşi, deci că nu poate fi inspirată de Dumnezeu? Ne găsim într-o mare încurcătură.

Două redactări ale istoriei lui Iosia

Pentru cercetători, contradicţia aceasta a fost o mină de aur, pentru că istoria lui Iosia este realmente un „text pivot“ care a format întreg studiul modern al Vechiului Testament (Marvin A. Sweeney, King Josiah of Judah: The Lost Messiah of Israel, OUP, Oxford, 2001, p. 5). S-a conturat ca foarte plauzibilă ipoteza după care Istoria Deuteronomistă cunoscuse o redactare literară chiar pe vremea lui Iosia, înainte de moartea acestuia tragică. Tonul trebuia să fi fost pozitiv, Iosia fiind văzut ca o culme a regalităţii, momentul când în sfârşit legea Domnului este cunoscută şi respectată. Era tot ce şi-ar fi dorit mai mult Deuteronomistul.

După ce s-a petrecut însă moartea tragică, în 609, alţi redactori deuteronomişti au avut sarcina ingrată să continue istoria. Este menţionată moartea lui Iosia în treacăt şi cu vădită resemnare. S-a vorbit chiar de o oarecare „conspiraţie a tăcerii“ în legătură cu moartea lui, care nu este deloc comentată (cf. S.B. Frost, „The Death of Josiah: A Conspiracy of Silence“, în: Journal of Biblical Literature, 87 (1968), nr. 4, pp. 373). De altfel, chiar israeliţii au fost atât de şocaţi de moartea regelui, încât Muntele Meghido (în ebraică har Meghiddo) s-a transformat în locul conflagraţiei universale de la sfârşitul veacurilor: Armaghedon (cf. Apocalipsă 16, 16). După părerea mea, ipoteza redactărilor succesive deuteronomiste, plecând de la moartea lui Iosia, este perfect justificată. Totuşi, trebuie remarcat că unul dintre redactorii ulteriori (şi aici merită atenţie) nu a şters profeţia Huldei. Ar fi putut să o facă, iar noi n-am fi ştiut nimic despre această profeţie „neîmplinită“. Dacă a păstrat-o, înseamnă că a găsit o explicaţie pentru a lăsa împreună două texte care altfel sunt în contradicţie. După M. OâBrien acesta ar fi reprezentantul celei de-a doua etape redacţionale ulterioare cunoscută de Istoria Deuteronomistă (Mark OâBrien, The Deuteronomistic History Hypothesis: A Reassessment, Universitätsverlag Freiburg CH, Vanderhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1989, p. 275).

Contrazicerea textelor şi intenţia redactorului ulterior

Cazul acesta este unul foarte interesant într-adevăr, pentru că textele sunt foarte apropiate. Dar, ca să oferim şi alte exemple, un fenomen similar se întâmplă şi cu Amos şi 4 Regi. În Amos 7, 11, profetul omonim prevesteşte sfârşitul tragic, de sabie, al regelui Ieroboam II. În 4 Regi 14, 29 aflăm însă că regele a trăit bine-mersi şi a murit de bătrâneţe („adormirea/culcarea alături de părinţi“ semnifică în Vechiul Testament o moarte paşnică, după rânduială).

Avem deci un caz în care prevestirea morţii cu pace e infirmată istoric de moartea năpraznică a respectivului (Iosia), dar şi, un caz, exact răsturnat, în care prevestirea morţii violente e contrazisă de menţionarea sfârşitului obişnuit al aceluia (Ieroboam II). Pescuitorii de contradicţii biblice par să fi câştigat. Nu e numai 1-0 pentru ei, ci, atât de rapid, scorul a crescut la 2-0.

Mie însă mi se pare demn de investigat concepţia redactorului deuteronomist ulterior, care nu era deranjat de contradicţie. Ce să fi fost în capul lui? Aici este cheia.

Întâlnim un alt exemplu care prin simplitate ne arată foarte clar cum stau lucrurile. Iarăşi o contradicţie, şi de data aceasta în cadrul aceleiaşi cărţi. Profetul Iona este trimis de Iahve să vestească ninivitenilor următorul mesaj: „Patruzeci de zile mai sunt şi Ninive va fi distrusă“ (Iona 3, 4). Trebuie să fim atenţi la formulare. Mesajul nu lăsa loc de întors, nefiind condiţionat de nici un act din partea ninivitenilor. Nu li s-a spus: Dacă veţi continua să păcătuiţi, Ninive va fi distrusă. Citim în continuare că regele asirian, auzind mesajul, porunceşte o pocăinţă generală (Iona 3, 7). Toată lumea se îmbracă în sac şi posteşte, chiar şi animalelor nu li se dă apă şi hrană, ca gest suprem de umilinţă şi cerere a iertării. Ei făceau aceasta având în gând nădejdea iertării (Iona 3, 9), deşi profetul nu le spusese nimic. Dumnezeu chiar va face ceva remarcabil: Îşi va retrage cuvântul, Ninive va fi salvată. „Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căilor lor cele rele. Şi I-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit“ (Iona 3, 10). Culmea, profetul Iona, care ieşise din toată întâmplarea cel mai şifonat, pentru că prevestirea lui nu se împlinise, este cel care îşi exprimă direct nemulţumirea (Iona 4, 1-3) şi ajunge să spună că este mai bine să moară. Atunci intervine chiar Dumnezeu, care oferă cheia înţelegerii situaţiei. „Şi a zis Domnul: Tu ţi-ai făcut necaz pentru acest vrej, pentru care nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut, care şi-a luat fiinţă într-o noapte şi într-alta a pierit. Dar Mie cum să nu-Mi fie milă de cetatea cea mare a Ninivei?“ (Iona 4, 10-11).

Profeţia ca pedagogie

Ideea ar fi deci că Dumnezeu îl iubeşte atât de mult pe om, încât preferă să-şi modifice profeţiile dacă acesta se schimbă. Nu mi se pare deloc că avem de-a face cu o scuză a profeţiilor neîmplinite, răsărită chiar din tagma profeţilor, care ar fi avut interesul să-şi apere funcţia profetică. Ci este o viziune teologică foarte profundă, despre rolul liberului arbitru al omului în mântuire şi mai ales despre iubirea „nebună“, cum o numea P. Evdokimov, a lui Dumnezeu pentru om. Este ca şi cum s-ar spune că Dumnezeu ţine mai mult la om decât la cuvântul Său.

Răspunsul cred că devine foarte uşor. În cazul lui Ieroboam II, deşi Amos îi profeţise un sfârşit tragic, regele ajunsese însă să recupereze terenul pierdut. Textele nu ne spun nimic, dar putem bănui că a fost ceva asemănător cu Ninive.

În cazul principal discutat, cel al regelui Iosia, avem răspunsul formulat chiar în direcţia dedusă. Istoria Cronistă, ca şi în alte locuri, oferă o viziune teologică mult mai închegată decât Istoria Deuteronomistă, netezind asperităţile şi armonizând contradicţiile. Faraonul Neco îi trimite soli lui Iosia, avertizându-l să nu-i iasă înainte, pentru că faraonul împlineşte porunca lui Dumnezeu: „Ce treabă am eu cu tine, rege al lui Israel? Nu împotriva ta vin eu acum, ci merg acolo unde am război. Şi Dumnezeu mi-a spus să grăbesc; să nu te împotriveşti lui Dumnezeu, Care este cu mine, ca să nu te piardă“ (2 Paralipomena 35, 21). Iosia însă „n-a ascultat cuvintele lui Neco, care erau din gura lui Dumnezeu“ (v. 22). Altfel spus, profeţia Huldei era valabilă atâta vreme cât Iosia s-ar fi păstrat ca un fidel ascultător al cuvintelor lui Dumnezeu. Neascultarea îi aduce omului pierderea raiului, iar acum pierderea făgăduinţei divine.

Observăm că profeţia nu funcţionează ca o relatare a viitorului aşa cum acesta se va desfăşura. Altfel, ar fi predestinaţie, omul aflând doar ce va urma să înfăptuiască, fără să poată rezista în nici un fel destinului. Profeţirea viitorului însă urmăreşte mai degrabă stimularea liberului arbitru, a responsabilităţii umane, ca omul să conlucreze cu Dumnezeu. Profeţia este mai întâi pedagogie, abia apoi (dacă mai rămâne loc) prevestire.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!