Fără el, Bizanţul nu ar fi strălucit

Prăznuit la început de decembrie, Sfântul Ioan Damaschin a fost personalitatea cea mai proeminentă a teologiei răsăritene din a treia perioadă patristică. Împreună cu Sfinţii Maxim Mărturisitorul, Sofronie al Ierusalimului, Andrei Criteanul şi Leonţiu de Bizanţ, Cuviosul Ioan Damaschin a fost preocupat "să adune, aidoma unei albine, tot ceea ce este conform cu adevărul, chiar şi din scrierile duşmanilor noştri". El nu a fost creatorul unui sistem teologic, nici un compilator, ci a fost un sistematizator al teologiei creştine de până la el, dând cursivitate, claritate şi coerenţă structurilor doctrinare. Despre contextul în care a activat, despre personalitatea şi opera Sfântului Ioan Damaschin ne-a vorbit arhidiac. prof. univ. dr. Ioan I. Ică jr, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Andrei Şaguna" din Sibiu.

Părinte profesor, Biserica Ortodoxă face astăzi pomenirea Sfântului Ioan Damaschin, unul dintre cei mai iluştri părinţi ai Răsăritului. Monah, teolog, imnograf şi dogmatist, învăţător erudit, a făcut parte din marea familie a monahismului palestinian. Vorbiţi-ne despre importanţa acestui monahism atât în istoria Bisericii Ortodoxe, cât şi în formarea de mai târziu a Sfântului Ioan Damaschin.

Sfântul Ioan Damaschin, pe care îl prăznuim astăzi, este un părinte care îşi are ascendenţa în partea orientală a fostului Imperiu Roman de Răsărit care de mai bine de un secol se afla sub dominaţie arabă. Este un părinte care a scris în limba greacă, dar originile familiei lui sunt siriene, bunicul lui lucrând în administraţia Damascului, fiind un lider economic, apoi şi tatăl său şi el trebuind să urmeze aceeaşi carieră. Aşadar e un părinte care vine din zona siriană, este de cultură elină şi trăieşte sub dominaţia arabă. Pe de altă parte, formarea lui se resimte din toate aceste direcţii, o dată de originile semitice, de cultura elină, dar mai cu seamă de formaţia sa monahală, care este ierusalimiteană. Sfântul Ioan Damaschin vine din marea familie monahală şi intelectuală a monahismului palestinian. Monahism palestinian care ni l-a dat şi pe Sava cel Sfinţit, prăznuit a doua zi, în 5 decembrie, şi în a cărui mănăstire s-a nevoit şi Sfântul Ioan Damaschin. Monahismul acesta a avut o funcţie esenţială în istoria şi în credinţa Bisericii Ortodoxe. Tot ce numim noi astăzi tradiţie bizantină teologică, liturgică, imnografică este de fapt de origine palestiniană, ea a fost preluată prin intermediul studiţilor în Bizanţ şi bizantinii au canonizat-o, au impus-o în întregul imperiu. Dar originile teologice, liturgice şi artistice ale sintezei bizantine stau de fapt în monahismul palestinian. Spunem acest lucru pentru că monahismul palestinian nu a avut numai un rol duhovnicesc, ci şi un rol important în apărarea credinţei calcedoniene şi într-un fel se pot enumera o mulţime de sfinţi: Sfântul Eftimie, apoi în secolul al VI-lea şi al VII-lea Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sofronie al Ierusalimului, iar în secolul al VIII-lea Sfântul Andrei Cretanul, Cosma de Maiuma şi Sfântul Ioan Damaschin. Iată, buchete întregi de Sfinţi Părinţi care au fost şi monahi, dar şi mari teologi. Sinteza lor teologică şi liturgică care s-a plămădit în monahismul acesta palestinian stă la baza tradiţiei ortodoxe. Aş spune că Sfântul Ioan Damaschin este într-un fel ultimul mare reprezentant al acestei mari tradiţii teologice-duhovniceşti palestiniene, pe baza căreia s-a constituit tradiţia bizantină. Prăznuirea Sfântului Ioan Damaschin e o sărbătoare nu numai a unei persoane, ci a unui întreg curent de monahism siro-palestinian elenizat, mărturisitor, liturgic şi dogmatic. Fără el, Bizanţul nu ar fi fost ceea ce a devenit ulterior.

Teologia doxologică şi ascetică palestiniană a fost preluată de studiţi în lumea bizantină

Un lucru demn de luat în seamă este faptul că Sfântul Ioan Damaschin nu s-a format şi nu şi-a scris opera imnografică în cadrul Imperiului Bizantin, cum s-a întâmplat cu majoritatea Sfinţilor Părinţi, ci în lumea arabă, ceea ce implică şi o anume influenţă arabă asupra operei sale, a sirienilor, a armenilor. Vorbiţi-ne despre această influenţă care reiese din scrierile Sfântului Ioan Damaschin.

Tradiţia orientală se reflectă indirect în opera Sfântului Ioan Damaschin, şi în cea liturgică în special, şi aş spune prin intermediul altui mare sirian, care a fost poet şi imnograf - Roman Melodul, care era din Edessa, dar care s-a afirmat pe scena Constantinopolului şi a făcut într-un fel primul sinteza dintre poezia şi mediul semitic şi modul elenic de a concepe Liturghia şi ritualul; a fost aşadar principalul om care a mediat între universul sirian şi universul elenic. Şi prin intermediul lui Cosma Melodul şi a monahismului, Sfântul Ioan Damaschin a reuşit să preia şi să dezvolte un nou stil de a face teologie, o teologie doxologică, o teologie liturgică şi o teologie duhovnicească în acelaşi timp. Acestea fac într-un fel specificul contribuţiei teologice şi duhovniceşti a monahismului palestinian, care e în acelaşi timp dogmatic, profund hristologic, mărturisitor chiar, e în acelaşi timp duhovnicesc, ascetic - mistic, dar şi liturgic. E respiraţia unui duh comun la aceşti sfinţi odrăsliţi de monahismul palestinian. Acest duh preluat mai apoi de studiţi, de lumea bizantină, care a pătruns în cărţile de cult şi care a devenit într-un fel canonic şi respiraţia noastră de fiecare zi.

Un element important în cadrul poeziei religioase a Sfântului Ioan Damaschin este imnografia Învierii din rânduiala Octoihului. Putem considera această imnografie ca fiind dogmatica cea mai utilizată în cult, în Biserică?

Evident. Să ne gândim doar la dogmaticile celor opt glasuri, care sunt un rezumat al hristologiei calcedoniene. Sfântul Ioan Damschin este părintele şi dogmatistul cel mai aproape de sufletul ortodocşilor pentru că a ştiut să toarne hristologia şi învăţătura de credinţă a Sfinţilor Părinţi în formule liturgice, memorabile. Toţi cântăreţii şi iubitorii Ortodoxiei, ai Vecerniilor şi Utreniilor se hrănesc din teologia dogmatică şi duhovnicească cuprinsă în Octoih. Desigur că Sfântul Ioan Damaschin a compus cântările Învierii pentru duminică ulterior, studiţii sunt cei care au completat toate cântările pentru zilele săptămânii, dar structura principală, imnele, cântările Învierii, dogmaticile glasurilor, canoanele Învierii sunt creaţia Sfântului Ioan Damaschin. Canonul Învierii conţinând în el toată teologia răsăriteană concentrată în mod doxologic.

"Izvorul cunoaşterii" - sinteza mărturisitoare a tradiţiei creştine

Pe lângă partea de imnografie dogmatică, Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit şi lucrarea "Expunerea exactă a credinţei ortodoxe" sau "Dogmatica", dovedind prin aceasta o mare claritate în formularea adevărurilor de credinţă. Care a fost importanţa lucrării în acea vreme? Dar astăzi?

Sfântul Ioan Damaschin nu a fost doar un teolog imnografic, doxologic şi liturgic, ci a fost şi un teolog care, ţinând seama de contextul dificil în care a activat şi în care se punea problema păstrării şi continuităţii tradiţiei teologice palestiniene, eleofone, deja într-o dominaţie islamică, străină, simţea nevoia concentrării, sistematizării şi rezumării acestei tradiţii. Să ne gândim că majoritatea ortodocşilor care rămăseseră sub dominaţia islamică nu mai aveau posibilitatea accesului la marile biblioteci, şi atunci Sfântul Ioan Damaschin, plecând de la bibliotecile importante care se aflau la marile mănăstiri "Sfântul Sava" sau la Sinai, a făcut un fel de rezumat, o sinteză a întregii tradiţii ortodoxe dogmatice de până atunci, folosindu-se în special de Sfântul Grigorie de Nazianz şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care sunt cei mai citaţi, dar ideea sau proiectul a fost de a pune la îndemâna tuturor clericilor, a credincioşilor şi a celor interesaţi un fel de epitomă a întregii tradiţii dogmatice a ortodoxiei pentru cunoaşterea credinţei ortodoxe doxologice într-un context islamic, cu diferite curente eterodoxe sau erezii. Deci, efortul principal a fost acela de a face o dogmatică accesibilă, de a o rezuma şi de a face să se prezinte în structura elementelor ei fundamentale, începând cu triadologia, cu concentraţia antropologică şi hristologică şi terminând cu aspecte privitoare la Sfintele Taine şi la eshatologie. Sfântul Ioan Damaschin a compus aşa- zisa sa "Dogmatică" sub forma a 100 de capete sau de capitole. Aceasta a fost împărţirea originală, împărţirea în părţi este din Evul Mediu.

Trebuia să fie ca o centurie, în 100 de capitole, orice cititor să poată trece în revistă structura fundamentală a credinţei ortodoxe. Şi trebuie să recunoaştem că a reuşit şi s-a achitat cu brio de această sarcină de sinteză. Iniţial centralitatea a fost a rezumării tradiţiei ortodoxe, dar Sfântul Ioan Damaschin şi-a dat seama că trebuiau prezentate şi noţiunile fundamentale de filosofie, iar elementele de limbaj teologic trebuiau exprimate separat. Aşa a adăugat o introducere de 50 de capitole filosofice unde explică sensurile categoriilor intelectuale folosite nu numai în filosofie, dar implicate în dogmele creştine de fiinţă, ipostas, persoană şi altele. Iar ulterior, la acestea a mai adăugat şi 100 de capitole despre opiniile ortodoxe, începând de la politeişti şi până la islam, iar la sfârşitul vieţii a pus cap la cap cele trei lucrări, iniţial independente, capitolele filosofice despre dreapta credinţă şi despre erezii într-o trilogie care a primit ulterior numele de "Izvorul cunoaşterii", în sensul că cine avea acces la aceste 250 de capete avea un rezumat al întregului creştinism în dimensiunea lui mărturisitoare şi teologică.

Trebuie să spunem că această sinteză a avut mare succes nu numai în Răsărit, ci a fost tradusă în latină şi a influenţat ulterior şi apariţia scolasticii în spaţiul occidental. Sfântul Ioan Damaschin e un creator de sinteză teologică, mai puţin putem spune de un sistem, în sensul clasic al cuvântului, cum s-a creat mai apoi scolastica târzie în Occident, pentru că nu e un efort de a deduce învăţăturile din principii logice sau abstracte, ci e o sinteză mai mult, şi nu un sistem. Sfântul Ioan Damaschin se vede că a avut un simţ al misterului, al tainei, care e miezul revelaţiei dumnezeieşti, şi a fost foarte conştient că de această taină omul se apropie în primul rând rugându-se, misterul se celebrează, de aceea teologia sa pozitivă se cuprinde în imnografie şi omilii, şi de abia în al treilea rând se raţionalizează. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin, cu toată cultura sa intelectuală, filosofică şi mistică a rămas un profund creştin.

Din păcate, primatul acesta al liturgicului şi al omileticului s-a pierdut în Occident, unde nu s-a cunoscut decât Dogmatica, care s-a luat ca o primă schiţă de sistem, când ea era mai mult o încercare catehetică şi pedagogică decât o protoscolastică, cum s-a încercat ulterior să se spună. Ea trebuia văzută ca un efort pedagogic şi catehetic care se asocia cu teologia doxologică, imnografică şi cu teologia omiletică în care Sfântul Ioan Damaschin dezvoltă exegetic în cadrul liturgic momentele principale din istoria mântuirii. Sunt extraordinare omiliile la Schimbarea la Faţă, la Sâmbăta cea Mare, care sunt un rezumat al întregii iconomii a mântuirii, sau omiliile mariologice.

Aşa cum rezultă atât din viaţa sa, cât şi din scrierile sale, teologia are valoare atunci când este transpusă în viaţă. De aici atenţia pe care o acordă vieţii monahale înţeleasă ca desăvârşire spirituală. În viziunea sa, esenţa vieţii creştine este vederea lui Dumnezeu, iar pentru atingerea acestui lucru este nevoie de curăţia inimii. Cum îndeamnă Sfântul Ioan Damaschin la toate acestea?

Sfântul Ioan Damaschin are darul clarităţii, al preciziei şi al sintezei

Sigur, de la Sfântul Ioan Damaschin avem câteva scrieri despre patimi, despre virtuţi, şi ele sunt cuprinse şi în Filocalia românească volumul 4, şi în care rezumă de fapt tradiţia ascetico-mistică şi duhovnicească a Părinţilor pustiei, dar nu are contribuţii neapărat originare în domeniul spiritualităţii. Se simte efortul acesta de a nu despărţi vorbirea despre Dumnezeu de vorbirea cu Dumnezeu în rugăciune. Chiar dacă nu ne-a lăsat tratate mistico-ascetice, în omiliile lui, mai ales în cea de la Schimbarea la Faţă, se simte precis că avem de-a face cu un autor monahal, care vorbeşte şi face aluzie precisă la rugăciunea lui Iisus, la tainele duhovniceşti ale credinţei. Este aşadar o teologie duhovnicească, care e înscrisă, ca şi la Maxim Mărturisitorul în omilii, în dimensiunea liturgică şi este supusă şi în întreaga desfăşurare a Dogmaticii.

Sfântul Ioan Damaschin şi-a propus să fie un teolog al tradiţiei. Fidelitatea sa faţă de tradiţie, de natura ei liturgică, de structurile ei teologice a făcut să devină reperul fundamental pentru lumea ortodoxă bizantină, care-l va descoperi după două secole şi îl va pune la loc de cinste în galeria Sfinţilor Părinţi. Sfântul Ioan Damaschin are un dar al clarităţii, al preciziei şi al sintezei care face ca ortodoxia să fie foarte bine accesată, fie de credincioşii simpli, de preoţi şi cântăreţi prin cântările Octoihului, fie din perspectiva teologilor, a celor studioşi în teologie, care citesc Dogmatica şi celelalte scrieri, fie din perspectiva călugărilor, fiind un părinte duhovnicesc şi un mare reper al monahilor în vieţuirea lor, o emblemă a monahismului palestinian în toate dimensiunile lui.