Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Timp liber Filarmonica Română „George Enescu”, la 127 de ani

Filarmonica Română „George Enescu”, la 127 de ani

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Timp liber
Un articol de: Dan Cârlea - 05 Martie 2016

Deşi anul în care s‑a înfiinţat Societatea Filarmonică Română - strămoaşa Filarmonicii „George Enescu” - este 1868, totuşi, o dată de mai mare referinţă pentru muzica cultă de la noi este 5 martie 1889, când s‑a făcut inaugurarea Ateneului Român. Iată, pe scurt, parcursul acestei prestigioase filarmonici din ţara noastră, cu etapele şi oamenii ei cei mai importanţi.

Eduard Wachmann (1836‑1908), dirijor, compozitor şi profesor universitar român, de origine germană, a intrat în tainele muzicii datorită tatălui său, compozitorul Ioan Andrei Wachmann, iar apoi a studiat la Viena şi Paris, cu profesori reputaţi. A dirijat orchestrele teatrelor naţionale din Bucureşti şi Craiova, a fost directorul Operei Române, apoi a activat ca dirijor în Societatea Filarmonică Română, contribuind decisiv la crearea gustului pentru muzica simfonică în rândul românilor. Nimic nou sub soare, putem spune, aflând povestea ridicării Ateneului Român (1886‑1888), după planul arhitectului francez Albert Galleron, cel care a făcut planurile şi pentru clădirea veche a Băncii Naţionale a României. Iar aceasta, pentru că nici acest proiect al Bucureştiului nu a fost ocolit de controverse, precum vedem şi în zilele noastre în cadrul altor proiecte culturale şi spirituale, unii dintre contemporanii ridicării Ateneului opinând că locul nu este bine ales, fiind departe de centrul oraşului şi greu de ajuns, mai ales pe timp de iarnă - idee care ne stârneşte zâmbete, căci pe atunci Capitala însemna practic actualul centru istoric, plus câteva mahalale (astăzi zone ultracentrale). Spre exemplu, locul în care este  Mănăstirea Antim şi blocurile construite în anii '80 formau „Mahalaua Popii Ivaşcu”...

Dar, aşa cum îi stă bine unui proiect de anvergură, Ateneul a fost ridicat, iar în iarna lui 1889 s‑a dat şi primul concert de muzică simfonică, pe frumoasa lui scenă. Şi după inaugurare, concertele au devenit ceva obişnuit în Micul Paris, Ateneul devenind un adevărat palat al culturii bucureştene, în care lumea bună se întâlnea, în prezenţa muzicienilor de elită. Repertoriul s‑a tot îmbogăţit, iar Filarmonica a intrat în circuitul internaţional, odată cu trecerea anilor şi cu succedarea la pupitrul ei dirijoral a maeştrilor: Eduard Wachmann, până în 1907, Dimitrie Dinicu (1868‑1936), George Georgescu (1887‑1964). Odată cu dezvoltarea repertoriului şi cu participarea la concerte în afara ţării, personalităţi marcante ale muzicii clasice au acceptat invitaţia românilor de a participa la Bucureşti la concerte, astfel că, de‑a lungul vremii, au păşit pe scena Ateneului Jacques Thibaud, Pablo Casals, Igor Stravinski, Enrico Mainardi, Alfred Cortot, Maurice Ravel, Richard Strauss, Yehudi Menuhin, Herbert von Karajan şi mulţi alţii de acelaşi nivel înalt.

Sub conducerea lui George Georgescu, Filarmonica „George Enescu”, aflată, deja, în vremurile în care se dezvoltau înregistrările pe discuri, a apărut integrala simfoniilor lui Beethoven. Numele actual al filarmonicii s‑a dat la moartea marelui Enescu, în anul 1955, iar conducătorii care s‑au perindat de‑a lungul vremii s‑au numit: Mircea Basarab, Dumitru Capoianu, Ion Voicu, Mihai Brediceanu. După Revoluţie, Cristian Mandeal şi directorul artistic Nicolae Licareţ au reuşit înregistrarea lucrărilor simfonice ale lui George Enescu şi ale lui Johannes Brahms, s‑au făcut sute de turnee în străinătate, având astăzi un renume internaţional.

George Georgescu, un dirijor de excepţie

George Georgescu (1887‑1964) a fost un dirijor de excepţie, academician şi director al Orchestrei Filarmonice din Bucureşti. Apropierea sa de muzică a venit prin vioară şi violoncel, pe care le‑a studiat mai întâi la Bucureşti, apoi la Şcoala Superioară de Muzică din Berlin, ajungând şi violoncelist, parte din cvartetul de coarde condus de Henri Marteau. În urma unui accident, cariera sa de violoncelist a luat sfârşit, dar George Georgescu nu s‑a dat bătut şi a început să studieze arta dirijorală, ajungând în câţiva ani la virtuozitatea necesară conducerii Filarmonicii din Berlin (1918). Întors în ţară, preia conducerea filarmonicii din Bucureşti, cu care are succese atât în ţară, cât şi în afară, unde oferea concerte „personalizate”, adică la Viena cânta Brahms şi Strauss, la Paris, Ravel şi Dukas, la Praga, Bedrich Smetana. A lucrat până la sfârşitul vieţii sale pentru muzică, deşi meandrele destinului nu l‑au menajat, fiind decorat pentru meritele sale reale de nazişti, apoi considerat colaboraţionist de către autorităţile comuniste şi îndepărtat din filarmonică, fiind nevoie de intervenţia lui Enescu pentru a fi reprimit, pentru ca, după o vreme, şi noile autorităţi comuniste să se încline în faţa meritelor sale artistice reale şi să‑l decoreze.