Lumina literară şi artistică
Film: Închisorile comuniste: o provocare pentru filmul românesc

Film: Închisorile comuniste: o provocare pentru filmul românesc

Elena Dulgheru, 14 Mai 2017

Singurii cineaşti care s-au aplecat cu seriozitate (fireşte, după 1989) asupra sistemului concentraţionar comunist - temă generoasă, dar extrem de puţin exploatată, în ciuda unei vaste literaturi - sunt doi autori, din multe puncte de vedere complementari: Nicolae Mărgineanu şi Lucian Pintilie.

Peliculele lor După-amiaza unui torţionar (scenariul: L. Pintilie, 2002), respectiv Binecuvântată fii, închisoare! (scenariul: N. Mărgineanu, Cătălin Cocriş, Tudor Voican, 2002) și Poarta albă (scenariul: N. Mărgineanu, 2014) sunt repere importante ale filmului românesc și singurele ficțiuni de lungmetraj care tratează pe larg tema închisorilor comuniste.

Chiar dacă Binecuvântată fii, închisoare! a avut o primire mult mai entuziastă decât Poarta albă, ambele pelicule au aceeași anvergură și valoare artistică. Diferența lor de popularitate ține de fenomenologia ideologică a mediilor noastre de presă și cinema, iar nu de valoarea intrinsec cinematografică, chiar mai rafinată în Poarta albă.

Dar ceea ce ne interesează aici este complementaritatea viziunii celor doi cineaști, pe care peliculele apărute în 2002 o evidențiază foarte bine.

Ambii sunt preocupaţi de "fenomenul românesc”. Ambii chestionează istoria relativ recentă, pentru a căuta răspuns la probleme de conştiinţă ale neamului românesc. Ambii sunt, în felul lor, niște revoltați față de nedreptatea politică și socială. Dar perspectivele lor se deosebesc în privința poziţionării în raport cu subiectul, al atașamentului autorului față de cazuistica evocată.

Nicolae Mărgineanu privește trecutul de pe poziţia realismului clasic: el alege "modele de învăţătură”, momente eroice şi personalităţi exemplare din cronica românească (Luchian, Creangă, Eminescu…), spre a înţelege epoci şi mentalităţi, ca omagiu adus înaintașilor. Prezentul se descoperă ca o continuare a moştenirii trecutului - fundament etic esenţial pentru contemporaneitate. Incursiunea în istorie pentru înnobilarea spirituală a prezentului - iată o perspectivă clasică în esenţă, dar dificilă şi singulară în cinematograful românesc actual.

La antipodul clasicităţii, pentru a repune în discuţie orice fundament, se situează Lucian Pintilie. Spirit prin excelenţă polemic, deconstructiv, el emite, de undeva de deasupra istoriei, sentinţe necruţătoare asupra unei lumi monstruoase, un theatrum mundi la care nu se simte părtaş. Alege situaţii istorice dureroase și incomode (O vară de neuitat, Prea târziu), pe care le "demontează”, pentru a demonstra o teză formulată fără drept de apel. Poetica impecabilă, cu deconcertante accente suprarealiste, dă prioritate subiectivităţii în faţa realităţii istorice.

Adaptarea lui Pintilie după nuvela Capul de zimbru de Vasile Voiculescu, survenită la un deceniu de la abordarea de către N. Mărgineanu a aceluiaşi text (în 1996), confirmă interesele comune ale celor doi, dar şi complementaritatea viziunii lor.

După-amiaza unui torţionar și Binecuvântată fii, închisoare! sunt ambele inspirate de câte o operă literară: romanul Drumul Damascului (de fapt, un lung interviu cu un fost torționar, realizat de Doina Jela), respectiv volumul omonim al româncei Nicole-Valery Grossu. Textele inspiratoare sunt ele însele nu doar diferite ca gen, ci şi poziţionate opus faţă de realitatea închisorii: cartea Doinei Jela se concentrează pe torţionarul aproape anonim, caricatural şi grotesc care nu își regretă faptele. Pe când autobiografia Nicoletei Grossu urmăreşte o militantă a Partidului Ţărănesc, condamnată de regimul comunist pentru convingerile sale. Primul text este un monoton interogatoriu acuzator, cu răspunsuri frizând absurdul. Cel de-al doilea, o confesiune despre dârzenie, suferinţă şi depăşirea acesteia prin credinţă.

Fiecare cineast adoptă cheia potrivită temei, ideaticii şi temperamentului său: primul descinde în Infern, în registrul teatrului cruzimii şi absurdului; al doilea, pornind din acelaşi Infern, urcă, prin taina martiriului, spre Paradis. Primul forţează spectatorul, creând un univers al absurdului şi violenţei; al doilea, aparent neutru și discret, deschide calea metanoiei creştine. Primul fascinează prin deriziune sarcastică, al doilea valorifică realitatea transfiguratoare a experienţei istorice. Primul `cotrobăie” în mintea spectatorului (`electrocutându-și publicul”, cum îi plăcea să declare), al doilea invită la reconciliere și la iertare.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!