Theologica
Floriile - fidelitatea  misiunii  sub avalanşa  ovațiilor

Floriile - fidelitatea misiunii sub avalanşa ovațiilor

PS Ignatie Mureşeanul, 24 Aprilie 2016

Sărbătoarea de astăzi - a Intrării Domnului în Ierusalim - este generată de minunea de ieri, adică de învierea lui Lazăr cel mort de patru zile. Entuziasmul evenimentului de astăzi este ţesut de explozia de uimire, de bucurie şi de inedit că moartea nu mai poate fi ultima şi cea mai de neînvins realitate, aşa cum ne‑a încredinţat Domnul de acest nestrămutabil adevăr în sâmbăta de ieri. Această biruinţă asupra morţii a rămas vie în sufletele celor care L‑au întâmpinat pe Domnul în Ierusalim, nerealizând că tot peste alte câteva zile vor cere venirea unei alte morţi în Ierusalim, prilej al unei alte Învieri: cea a Domnului Hristos.

Toţi cei prezenţi în cetatea lui David parcă erau cuplaţi la un generator de euforie şi de frenezie generală, având în inima lor puterea şi mireasma învierii lui Lazăr din Betania, care se răspândeau în tot Ierusalimul. Astfel, toţi au devenit „crainici prin fapte şi prin cuvinte ai dumnezeirii Sale” (Sfântul Grigorie Palama).

Dar să vedem cum a decurs evenimentul care a constituit germenele bucuriei de astăzi.

Hristos, la rugămintea insistentă a surorilor Marta şi Maria, pe care le iubea foarte mult, este chemat să treacă prin Betania, pentru că fratele lor, Lazăr, era grav bolnav. Spre marea deznădejde a acestor femei evlavioase, Dumnezeu‑Omul parcă întârzie „nepermis de mult”, încât Lazăr este prins în chingile nemiloase ale morţii. Într‑un final, omeneşte vorbind, soseşte şi Hristos în Betania. Este întâmpinat de una din cele două surori, de Marta, care Îi reproşează Domnului că n‑a ajuns la timp, că n‑a găsit de cuviinţă să se grăbească ca să‑l prindă încă în viaţă pe Lazăr.

Până aici nimic deosebit de modul cum noi ne raportăm la Domnul: întotdeauna credem că nu ajunge la vreme, fără să ştim că vremea la El are alte raţiuni de cum le gândim noi şi că graba noastră în a veni Domnul „ca la comandă”, de fapt, developează necredinţa noastră.

După acest gând de reproş, între Domnul Hristos şi Marta se înfiripează un consistent dialog pe marginea credinţei în înviere. Domnul Hristos are grijă să‑i tempereze mâhnirea şi îndoiala, încredinţând‑o că fratele ei „va învia” (In. 11, 23). Ea nu este atentă la prezentul promisiunii învierii, ci perorează despre adevăruri ultime, aşa cum şi noi credem că învierea este doar un bun al vremurilor eshatologice, nu şi o realitate a prezentului: „Marta i‑a zis: Știu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi. Şi Iisus i‑a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (In. 11, 24‑26).

Aceeaşi atitudine de reproş faţă de Domnul o are şi Maria. Însă Domnul, Cel Care ne iubeşte nehotărnicit, nu se uită la momentele noastre de micime sufletească, ştiind că doar la acestea ne pricepem mai bine.

Hristos Se apropie de mormântul unde era aşezat Lazăr de patru zile. Văzându‑Și făptura prinsă în laţurile coruptibilităţii şi ale morţii, Dumnezeu‑Omul, ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, „a lăcrimat” (In. 11, 35). Sfântul Chiril al Alexandriei ne tâlcuieşte acest moment de mare gingăşie din partea lui Dumnezeu‑Omul astfel: „Iudeii socoteau că lăcrimează pentru moartea lui Lazăr. Dar El lăcrima din milă pentru firea omenească, plângând nu numai pentru Lazăr, ci şi cugetând la vechea întâmplare”.

Învierea înseamnă libertate şi „vederea slavei lui Dumnezeu”

Ne putem întreba: oare câţi dintre noi mai avem capacitatea spirituală de a‑L vedea astăzi pe Dumnezeu‑Omul că plânge pentru starea de coruptibilitate, de moarte şi înnegrire a sufletelor noastre, pentru că toţi, prin botezul în numele Lui, am devenit prietenii Lui, aşa cum Lazăr I‑a fost?

După acest moment de nespusă gingăşie şi infinită dragoste pentru făptura Lui, Hristos Îşi ridică ochii înspre cer, Se roagă şi mulţumeşte Părintelui Ceresc, strigându‑l „cu glas mare” pe Lazăr: „Vino afară” (In. 11, 41‑43). Şi astfel, Lazăr iese din negura mormântului, înfăşurat fiind „cu fâşii de pânză”, aşa cum numai moartea ne poate ţine în robie. Glasul Celui Care este Viaţa a biruit cu adevărat vibraţia înăbuşită a morţii: „Când glasul Domnului a umplut urechile şi a ajuns la auzul tuturor, au înţeles toţi şi au crezut că El este Cel ce le cheamă pe cele ce nu sunt să fie, Cel ce le ţine toate la porunca puterii Sale, Cel ce a făcut toate la început doar prin cuvântul Său, aducându‑le de la nefiinţă la fiinţă” (Sfântul Grigorie Palama).

Un asemenea Dumnezeu le‑a rămas în minte şi în suflet celor care au fost prezenţi la minunea învierii lui Lazăr, dar şi la intrarea Domnului în Ierusalim.

Învierea lui Lazăr a fost un pretext minunat prin care Dumnezeu‑Omul „să se slăvească” (In. 11, 4) şi care să constituie o arvună, „o încredinţare a învierii celei de obşte” (Troparul praznicului). De aceea, sâmbăta lui Lazăr, din punct de vedere liturgic, este ca o duminică. Şi de acum încolo toate sâmbetele sunt ca nişte „mici duminici”, în care ne aducem aminte de toţi cei adormiţi „în nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice”.

Aşa se explică bucuria şi entuziasmul sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim. Într‑o exprimare mai plastică am putea sintetiza: focul entuziasmului de astăzi este întreţinut de lemnele minunii învierii lui Lazăr de ieri: „Deci, mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care‑l înviase din morţi” (In. 12, 9).

Smerenia Împăratului Hristos - fidel misiunii Sale şi necontaminat de osanalele oamenilor

Orice iubitor al Sfintelor Scripturi poate constata, cu suficientă uşurinţă, faptul că toate relatările Sfinţilor Evanghelişti despre evenimentul Intrării Domnului în Ierusalim surprind contrastul dintre smerenia tăcută a Domnului Hristos şi ambianţa de ovaţii cu care era primit.

Să ne imaginăm, având pe retina minţii, relatările evanghelice, tabloul Intrării Domnului în Ierusalim: Hristos şade pe mânzul asinei, aşa cum era profeţit în cartea profetului Zaharia 9, 9: „Bucură‑te foarte, fiica Sionului, veseleşte‑te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”. Nu este însoţit de vreo gardă de corp, ci doar de ucenicii Săi, care sunt înghiţiţi şi ei de mulţimea celor prezenţi. Aşa că rămâne tot ima­ginea Celui care merge călare pe mânzul asinei, fără să spună nimic sau să aibă comportament de rege lumesc: „Împăratul Tău nu este înspăimântător pentru cei ce‑L văd pe El şi nu este de temut sau făptuitor de rele; El nu aduce cu sine purtători de lance şi scutieri, trăgând după sine mulţime de pedestraşi şi de călăreţi, trăind în prosperitate şi cerând dajdii şi biruri, ca şi slujiri şi înrobiri de la cei de jos şi mai de rând. Dar ce este mai de seamă la El este smerenia Sa şi simplitatea Sa. Fiindcă El intră călărind pe asin, neaducând cu sine nici o pompă sau slăvire omenească. De aceea, El singur este împăratul drept şi trăind întru dreptate; El este şi blând, având blândeţea în chip deosebit, căci Domnul Însuşi grăieşte despre Sine şi spune: «Învăţaţi‑vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima» (Mt. 11, 29)” (Sfântul Grigorie Palama).

Nu ţine nici un discurs de întâmpinare şi mulţumire pentru modul cum este primit. Nu simulează grandori regale. Nu cere mulţimilor să fie smerite şi să‑i facă „loc” - nu cutează să ceară nici măcar „un spaţiu mic” - pentru a putea trece. De ce? Pentru că smerenia se trăieşte, nu se cerşeşte. Dă doar o singură replică fariseilor şi justifică biblic cântecul de laudă al pruncilor.

Tăcerea Lui este uşor de identificat în ambianţa de ovaţii ale oamenilor. Glasurile lor erau ca o pânză fonică aruncată peste văzduhul Ierusalimului. Forfotă, frenezie, aclamaţii, exuberanţă sentimentală şi comportamentală, cântece de laudă, ramuri de palmieri şi haine aruncate pe jos constituie liniile de forţă ale sărbătorii Floriilor. Probabil vedeau în El un rege lumesc, care îi putea scoate de sub agresiunea contropitorilor romani. „Un rege e acesta”, îşi vor fi spus mulţimile. „Să‑i alunge pe romani”, vor fi şoptit alţii.

Dar Hristos nu Se lasă urnit din limpezimea şi fidelitatea misiunii pe care o avea de îndeplinit, chiar dacă toţi Îl ovaţionau, pentru că ştia foarte bine că mulţi din aceiaşi oameni vor striga tot cu atâta frenezie - şi încă la un prag de rezistenţă fonică mult mai mare - „Răstigneşte‑L!”.

De aceea, de Florii, Dumnezeu‑Omul era tăcut şi smerit, nu neapărat trist: cunoştea instabilitatea şi forţa de manipulare a firii umane, în sensul că lesne te poţi converti dintr‑un ucenic fervent într‑un călău fără scrupule. Mai mult, Domnul Hristos a vrut să Se dea pe Sine drept paradigmă în a şti cum să ne raportăm la laude şi aclamaţii: sub avalanşa osanalelor, cel mai frumos gest este să te păstrezi lucid şi echilibrat. Sau într‑un aforism al vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania: „Când eşti pe vârful muntelui să nu ameţeşti, iar când eşti pe fundul prăpastiei să nu disperi”.

Ce bine ne prinde nouă un asemenea exemplu al Domnului Hristos, tocmai pentru că noi doar la o măruntă laudă vibrăm de infatuare şi suntem animaţi de gândul că totul ni se cuvine sau, dacă s‑ar putea, ca toate laudele să fie multiplicate la scară mondială.

Înţelesul anagogic al sărbătorii - pătimirile lui Hristos, re‑crearea lumii prin Înviere şi „cincizecimea” pruncilor

Paradoxal, dramatismul sărbătorii de astăzi rezidă în faptul că cei prezenţi la Ierusalim au văzut în Hristos un rege lumesc, nu pe „Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatele lumii” (In. 1, 29). Or, toată semnificaţia interioară şi duhovnicească a evenimentului Intrării Domnului în Ierusalim ne grăieşte despre acest adevăr soteriologic, aşa cum ne încredinţează Părinţii Bisericii.

Cei doi ucenici, care au fost trimişi ca să aducă „mânzul asinei”, închipuie „cele două Testamente, cel Vechi şi cel Nou” (Sfântul Epifanie al Salaminei).

Asinul este „sinagoga cea veche şi decăzută, care şi‑a împovărat existenţa cu poveri, peste care a şezut Hristos până la o vreme. Cine este mânzul? Eu, poporul cel nou şi neîncercat dintre neamuri, peste care nu a stat nimeni dintre oameni, nici lege, nici teamă, nici înger, nici profet, nici Moise, nici Scriptura, ci Însuşi Dumnezeu Cuvântul, Care a stat în iesle, în Betleem, împreună cu noi, cei neştiutori, ca să ne izbăvească de neştiinţa noastră, aşezând în cele din urmă teologi” (Sfântul Epifanie al Salaminei).

Cântările de laudă ale mulţimii: „Bine este cuvântat Împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de Sus” (Lc. 19, 38); „Osana, Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Mt. 21, 9) arată setea după mântuire şi bunătate, pentru că „Osana înseamnă: «Mântuieşte‑ne, Dumnezeule Preaînalte». Mântuieşte, Tu, Cel Înalt, pe noi cei ce ne‑am dărâmat! Milostiveşte‑te de noi, văzând ramurile ce le purtăm! Priveşte cu bunătate pe cei ce strigă către Tine: Binecuvântat eşti Tu, Cel care vii ca pe Adam să‑l readuci în rai” (Sfântul Roman Melodul). În acelaşi timp, aceste cântări reflectă aceeaşi bucurie precum cea din noaptea Naşterii Domnului, când îngerii slavosloveau, aşa ca mulţimile de la Ierusalim: „Pace în cer şi slavă întru cei de Sus”: „Atunci, la naşterea Ta, îngerii au înconjurat ieslea, acum, aici ucenicii înconjoară mânzul. Atunci «Slavă» auzeai, iar acum: «Binecuvântat eşti Tu, Cel care vii ca pe Adam să‑l readuci în rai»” (Sfântul Roman Melodul).

Cântarea de laudă a pruncilor prezenţi în Ierusalim este ca o„cincizecime”a acestora, pentru că Duhul Sfânt îi inspiră să aducă imn de bucurie şi slavoslovie Împăratului Dumnezeu Care vine să lumineze pe tot omul: „Preasfântul Duh, Cel ce a învăţat pe Apostoli să grăiască cu alte limbi străine, Acelaşi a îndemnat şi pe tinerii evreieşti cei fără răutate să strige: Osana Celui dintru înălţime! Bine este cuvântat Cel ce vine, Împăratul lui Israel” (Stihiră de la Litia praznicului Floriilor).

Cărturarii şi fariseii au avut tentativa de a înăbuşi această zvâcnitură de „slujbă” şi credinţă a pruncilor, aşa cum unii astăzi depun eforturi „umaniste” în a‑i priva pe cei cu suflete neprihănite de lumina simţirii celor duhovniceşti şi de dreptul fundamental la înfrumuseţarea lăuntricului prin cele ale Evangheliei. Hristos le replică tăios şi plin de adevăr acestor „cenzori” ai spiritului: „Au niciodată nu aţi citit că din gura pruncilor şi a celor ce sug Ţi‑ai pregătit laudă” (Mt. 21, 16); „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40).

Ramurile din copaci sunt „semnele biruinţei” care „mai îna­inte închipuind Învierea” (Rugăciunea de sfinţire a sălciilor), dar şi „inimile curate ale drepţilor, care înfloresc asemenea palmierului şi se îndesesc precum cedrii Libanului, sădite în casa lui Dumnezeu şi înflorite, cei care au fost eliberaţi de tirania acelora prin puterea ­Biruitorului Hristos şi care privesc drept în sus la Palmierul cel adevărat, vădind negreşit biruinţa asupra tiranului şi a iadului” (Sfântul Epifanie al Salaminei).

Şi peste toţi aceştia se aşază lumina neînserată, care izvorăşte din ascultarea Fiului faţă de Tatăl prin asumarea Pătimirilor celor mântuitoare, pentru a deschide porţile Cerului zăvorâte de păcatul infidelităţii şi al instabilităţii umane faţă de Preasfânta Treime. De aceea, am putea spune că în fiecare răgaz al Săptămânii Mari răzbate credinţa că Învierea începe prin supliciul versatilităţii umane.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!