Moldova
Frescă în cuvinte la 40 zile de la strămutarea la cele veşnice a pictorului bisericesc Mihai Moroşanu

Frescă în cuvinte la 40 zile de la strămutarea la cele veşnice a pictorului bisericesc Mihai Moroşanu

Pictorul Mihai Moroşanu, strămutat la cele veşnice în ziua de 12 iunie 2018, la doar 76 de ani (1942-2018), şi-a dedicat întreaga lui viaţă picturii, aducând talantul său primit în dar de la Dumnezeu drept jertfă pe altarul artei sacre, astfel încât arta iconografică i-a devenit pe parcursul vieţii sale dreptar, asceză, rugăciune şi contemplaţie.

Excelenţa sa, cu ajutorul credinţei în Dumnezeu Cel în Treime lăudat şi preaslăvit pe care a primit-o, alături de ceilalţi opt fraţi ai domniei sale: Ioan, Constantin, Lucia, Aurel, Gavriil, Gheorghe, Nicolae şi Elena - astăzi, doar patru mai sunt în viaţă -, de la părinţii domniei sale, Matroana şi Dumitru, a reuşit, în cei 60 de ani de activitate, să redea în forme şi culori ceea ce nu poate fi văzut cu ochii trupeşti, ci doar cu ochii minţii şi ai sufletului; prin rugăciune stăruitoare, domnia sa a reuşit să surprindă ceea ce este de nespus în cuvinte. De altfel, acesta este şi sensul termenului de iconografie - scrierea chipului pe care Îl ia Dumnezeu, prin întrupare, din iubire faţă de om şi omul, prin îndumnezeire, din iubire faţă de Dumnezeu.

O corespondenţă cu Dumnezeu

Deşi a cochetat şi cu pictura laică, având, împreună cu marele pictor George Lowendal, chiar o expoziţie, pentru Excelenţa sa icoana a fost în permanenţă un prilej de a-L slăvi pe Dumnezeu, de a-L descifra în linie şi culoare iubitorilor de Dumnezeu, botezaţi în numele Preasfintei Treimi; un prilej de meditaţie, o mărturisire a credinţei, o lucrare născută din dorul de veşnicie şi, respectiv, de cunoaştere a ceea ce este dincolo de capacităţile noastre de înţelegere, un fel de corespondenţă cu Dumnezeu.

Îmi amintesc cu drag de pictorul Mihai Moroşanu din perioada în care picta paraclisul Mănăstirii Putna, de felul în care se organiza înainte de a se fi urcat pe schele; contempla evenimentele din istoria mântuirii cu inteligenţa şi cuminţenia unui om format la şcoala duhovnicească a părintelui Sofian Boghiu şi le prezenta într-o lumină capabilă de a transfigura naraţiunea descriptivă a textului abordat, fie el scripturistic sau patristic.

Frescele realizate de domnia sa, sub iluminarea Duhului Sfânt, sunt compoziţii monumentale, iscusit alcătuite, pline de viaţă şi sobre în acelaşi timp, fără nimic ostentativ în compoziţia lor. Fiecare scenă are puterea de a transmite adevărul evanghelic sau patristic petrecut în timp. Din acest motiv, stilul pictural abordat i-a plasat pe „Fraţii Moroşanu” (Mihai şi Gavriil) în galeria pictorilor care au adus noi interpretări vechii picturi bisericeşti, fără însă a face abateri de la erminie. Mărturie în acest sens stau bisericile sau paraclisele pictate de ei în Detroit, Los Angeles, Grecia, Cipru, Iordania, Israel, Germania, Anglia, Siria, iar în ţară la Braşov, Sibiu, Bucureşti, Sfântul Nicolae - Vama, Poiana Sohodol - Alba, Pârteştii de Jos, Iţcani, Vatra Moldoviţei, Slatina, Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou” - Suceava (paraclisul), Putna ş.a. Menţionăm faptul că la multe dintre aceste biserici li s-a alăturat şi părintele Nicolae Moroşanu, fratele domniilor lor. Această împreună-lucrare a „Fraţilor Moroşanu” i-a îmbogăţit spiritual întreolaltă, arătând, totodată, cât de bine şi cât este de frumos ca fraţii să lucreze împreună cele ale lui Dumnezeu.

Icoanele, „imagini văzute ale nevăzutului”

Când priveşti picturile „Fraţilor Moroşanu”, te întrebi: ce ar fi însemnat Ortodoxia fără biruinţa Bisericii asupra celor care au necinstit şi necinstesc icoanele (iconoclaştii), considerându-le idoli? Ce-ar fi însemnat bisericile fără aceste veşminte irupte din taina cerului, respectiv a Împărăţiei lui Dumnezeu? Este lesne de înţeles că Ortodoxia fără icoane nu poate fi Ortodoxie! Cât priveşte cea de-a doua poruncă (Ieşire 20, 4; Deuteronom 5, 8), pe care gnosticii şi neognosticii zilelor noastre îşi consolidează refuzul icoanelor, aş vrea să le atrag atenţia că aceasta nu se referă la icoane.

Icoanele nu sunt idolii interzişi de Dumnezeu, aşa cum erau chipurile cioplite în lemn ale evreilor, înaintea cărora cădeau şi li se închinau (Isaia 44, 17), ci icoanele sunt „imagini văzute ale nevăzutului” (Coloseni 1, 15), care redau o realitate istorică, aşa cum este Întruparea Domnului, Răstignirea, Moartea şi Învierea Sa, Naşterea Sa din Sfânta Fecioară, viaţa de sfinţenie a celor care au crezut în El şi L-au mărturisit, uneori chiar cu preţul vieţii. În schimb, idolii redau nu o lume reală, ci una virtuală; sunt rodul închipuirii şi al imaginaţiei. Mântuitorul, însoţit adesea de Apostoli şi ucenici, S-a rugat în Templul din Ierusalim, dar nu a considerat „chipurile” reprezentate aici (heruvimii, cf. III Regi 6, 23) a fi idoli, desfiinţându-le, aşa cum a desfiinţat legea talionului, jertfele de animale ş.a., deoarece „toate erau revelate şi chiar însemnate în scris de mâna lui Dumnezeu” (I Cronici 28, 19). Dacă pe unele Iisus le-a desfiinţat pentru că ţineau de trecutul poporului ales, cu aceste chipuri ale celor cereşti a procedat cu totul altfel. Şi aceasta pentru că ele ţineau de cele viitoare.

Însuşi Dumnezeu Tatăl nu a fost împotriva icoanelor; ba chiar i-a cerut lui Moise, zicând: „Să faci doi heruvimi de aur... Între cei doi heruvimi Mă voi descoperi ţie şi-ţi voi grăi de toate, câte am poruncit prin tine fiilor lui Israel” (Ieşirea 25, 18-22). Aşa se face că pe perdeaua care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor puteau fi văzute chipuri de heruvimi, ţesute, potrivit poruncii, cu multă iscusinţă (Ieşire 26, 31-36).

Dumnezeu S-a arătat apoi în chipuri văzute. Deci, icoanele au corespondent în realitatea teofaniilor relatate de Sfânta Scriptură. Având corespondent în realitatea verificabilă şi nu în imaginaţia unora, ele sunt, atunci când vrea Dumnezeu, făcătoare de minuni sau izvorâtoare de mir, în timp ce idolii sunt alcătuiri fictive, inexistente.

Mărturie în acest sens stau icoanele făcătoare de minuni de la mănăstirile Neamţ, Putna, Bistriţa, Nicula, Nămăieşti, Suceviţa, Agapia, Hadâmbu, Gorovei, Catedrala Mitropolitană din Iaşi, Schitul Prodromu din Muntele Athos şi altele.

Când Sfântul Apostol Pavel a spus celor din Areopag că „dumnezeirea nu este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de gândirea omului” (Fapte 24, 11), nu s-a referit la icoană, ci a vrut să le arate atenienilor că Dumnezeu este imaterial. Fiind imaterial, „nimeni nu L-a văzut”, spune Scriptura, ci doar numai „Fiul cel Unul-Născut, Acela a mărturisit despre El” (Ioan 1, 18). Prin întruparea lui Hristos (Ioan 1, 14), „Care este strălucirea slavei şi chipul fiinţei Tatălui” (Evrei 1, 2-3), L-am cunoscut pe Tatăl; ba chiar întreaga Sfântă Treime, din moment ce „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). În acest sens, Hristos Însuşi a spus: „Cel Care mă vede pe Mine, vede pe Cel Care M-a trimis pe Mine” (Ioan 12, 45). Deci, chipul lui Hristos este faţa omenească a lui Dumnezeu Tatăl, iar chipul luminos al lui Dumnezeu întors spre oameni este cel al lui Hristos, spune Paul Evdokimov.

Aşadar, misterul icoanei este o revelaţie care se adresează numai omului credincios, omului „hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (I Timotei 4, 6), nicidecum oamenilor care sunt împotriva evidenţelor acestor realităţi.

„Icoana ne apropie de această lume sfântă, nevăzută, lume care prin mâna pictorului devine văzută”

Revenind, pictura edificiilor înşiruite mai sus te îndeamnă spre un dialog orant cu cei reprezentaţi, exprimând totodată trăirea duhovnicească a artistului care, împreună cu Gavriil, fratele domniei sale, un excelent secund al maestrului având în atenţie caracterul unitar al întregului ansamblu pictural, detalii ce ţin de scris, aureole, ornamente, cromatică etc., a făcut apostolat, precum apologeţii de odinioară. Această misiune îi va înveşnici precum pe cei de altădată, care au pictat Voroneţul, Moldoviţa, Suceviţa, Humorul, Arbore, Neamţul, Probota, precum şi multe alte biserici şi mănăstiri din ţară şi străinătate. Privind pictura „Fraţilor Moroşanu”, îţi dai seama, din expresivitatea şi mişcarea personajelor, în ce virtute a strălucit fiecare sfânt în parte. Frescele, în tăcerea lor, spun lucruri irupte din taina zilei a opta şi îţi suscită dorinţa sfântă de a trăi o viaţă virtuoasă autentică.

Iscusinţa pictorului a depăşit limitele oricărei închipuiri, prin armonia luminoasă a culorilor şi prin căldura lor, prin eleganţa şi echilibrul liniilor şi a mişcărilor necontenite ale îngerilor înaripaţi, care ne vorbesc până şi în zborurile lor, şi ale sfinţilor, precum şi prin cunoaşterea desăvârşită a tehnicilor în care lucra, înţelegând totodată în profunzime mesajul picturii bisericeşti, pe care a îndrăgit-o încă de când pictorul arhim. Vartolomeu Florea, ucenicul părintelui arhim. Vartolomeu Dolhan, văzând că talentul musteşte în tânărul adolescentin, i-a recomandat ca neîntârziat să dea curs chemării lui lăuntrice. Deosebit de conştiincios în lucrările abordate, Excelenţa sa lucra fiecare detaliu până la perfecţiune, tratând cu responsabilitate fiecare suprafaţă, mai mult sau mai puţin accesibilă privirii. În realizarea ansamblurilor eclesiastice, totul este dominat de reprezentările Pantocratorului şi ale Maicii Domnului, copleşitoare prin iubirea pe care o emană, fie din palatinul turlei centrale, cel mai înalt loc din biserică, fie din scoica Sfântului Altar.

Privind aceste fresce, vezi toată lucrarea dumnezeiască din cer şi de pe pământ. Într-un interviu acordat cu ceva timp în urmă, Excelenţa sa spunea: „Icoana ne apropie de această lume sfântă, nevăzută, lume care prin mâna pictorului devine văzută”.

Bucuria icoanei „fraţilor Moroşanu”

Preţiozitatea culorilor se îmbină cu gravitatea figurilor sau cu scenele miniaturale din viaţa sfinţilor, a celor care au fost transfiguraţi integral (trup şi suflet) pentru veşnicie, ordonate în jurul câmpului central, încât, privind sfântul din icoană, citeşti sinaxarul lui cu buzele şi rosteşti cu inima acatistul său. De aici şi constatarea Sfântului Grigorie Teologul, care a numit icoanele „Scriptura săracilor şi a neînvăţaţilor”.

Ca pictor cu recunoaştere internaţională, însă uneori contestat de unii rigorişti în ţara sa, fidel întrutotul canoanelor picturii bizantine, domnia sa s-a străduit, totuşi, să imprime sfinţilor imaginea sacralităţii româneşti, deprinsă în anii de ucenicie în şcoala românească de pictură bizantină din cadrul Patriarhiei Române, sub ocrotirea Patriarhului Justinian. Pe lângă inspiraţie şi cunoştinţe tehnice, nu a neglijat să-şi agonisească o bogată cultură teologică, însoţită de multă rugăciune şi post auster. Este verificată constatarea că un pictor care nu cunoaşte viaţa sfântului reprezentat va copia fără a înţelege şi va picta fără a surprinde adevărul şi fără a-i adăuga o notă personală. De apreciat este că, atunci când Excelenţa sa picta scene din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, postea până târziu în noapte. Ştiut este faptul că atunci când pictezi nu-ţi mai aparţii, ci eşti faţă în faţă cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui. De altfel, practica aceasta o întâlnim la toţi marii pictori, nu însă şi la cei renascentişti occidentali (Rafael, Tiziano, Tintoretto, Murillo Andrea del Sartro, Veronese, Carreggio ş.a) care au fost, din păcate, fără prea multă trăire duhovnicească. Probabil că, de aceea, nici nu prea găsim icoane renascentiste făcătoare de minuni; ele sunt realizate doar ca opere de artă.

Or, pictorul Mihai Moroşanu nu lipsea niciodată de la Sfânta Liturghie, la care participa cu toată fiinţa sa, fiind hărăzit de Dumnezeu şi cu o excelentă voce baritonală; de fiecare dată când cânta la strană, Apostolul era apanajul domniei sale. Prin această trăire duhovnicească, dincolo de prezenţa sa iruptă parcă din picturile lui Grigorescu, Tatarăscu sau Băncilă, s-ar fi putut identifica cu proorocii din vechime, intermediari ai revelaţiei lui Dumnezeu, dar şi cu Părinţii Bisericii, care erau conştienţi de faptul că nu poţi vorbi despre Dumnezeu dacă nu L-ai cunoscut, în prealabil, prin post şi sporită rugăciune.

De altfel, nota finală a calităţii picturii sale a dat-o căldura dragostei sufletului său şi încărcătura apropierii mistice de Dumnezeu.

Picturile domniei sale - care, oricât de mult le-ai privi, nu te plictisesc, fiind încărcate de smerenie, credinţă şi sfinţenie - vibrează nu doar de bucuria sa de a le fi pictat, ci şi de bucuria ce se transmite celui ce o priveşte şi se roagă, închinându-se în faţa lor. Densitatea compoziţiilor, mai ales în cazul paracliselor care au necesitat o astfel de pictură (Putna, Vatra Moldoviţei, Slatina, „Sfântul Ioan cel Nou”), nu a pierdut nimic din monumentalitate prin miniaturizarea cerută de spaţiul disponibil, întrucât fiecare imagine, nefiind o reproducere mecanică a scenei, este dublată de înţelegerea ei deplină.

Aşadar, icoanele şi frescele realizate de-a lungul timpului de „Fraţii Gavriil şi Mihai Moroşanu”, oameni iluminaţi în lucrarea lor de harul Preasfântului Duh, îşi împlinesc menirea de a fi ajutor şi suport liturgic comuniunii şi comunicării oamenilor cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi întreolaltă, precum şi al unirii oamenilor într-un cuget spre împreuna-slăvire a Preasfintei Treimi.

De aceea, suntem încredinţaţi că dragostea cu care „Fraţii Moroşanu” au pictat nenumăratele biserici le va preface viaţa, Dincolo, în Împărăţia lui Dumnezeu. Pictorii, chiar şi după strămutarea lor la cele veşnice, nu mor, ci trăiesc prin ceea ce au făcut, prin urmaşii după trup, respectiv prin ucenicii lor, dar mai ales prin creaţiile prin care vor dura în timp, în istorie şi în veşnicie. Numai existenţa oamenilor care în viaţă nu s-au remarcat prin nimic, nici măcar prin săparea unei fântâni sau sădirea unui pom, se va încheia la pragul mormântului; totuşi, nu vor fi lipsiţi nici ei de Judecată.

Excelenţă, acum când deja aţi împlinit 40 zile de când v-aţi alăturat celor din stepena şi seminţia domniei voastre şi când, după ce aţi vizitat Raiul şi Iadul, hotărârea provizorie la Judecata particulară a fost deja luată de Preamilostivul Dumnezeu, nu doresc decât să rămâneţi în pacea Preasfintei Treimi, a Maicii Domnului şi a tuturor Sfinţilor din toate timpurile şi din toate locurile, cu care v-aţi întâlnit şi întreţinut, în cea mai mare parte a vieţii, fie în meditaţie, fie în rugăciune, fie în linie şi culoare!

 

* Supratitlul şi intertitlurile aparţin redacţiei


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!