Frescele Înfricoşătoarei Judecăţi din nordul Moldovei: Cele mai detaliate icoane despre sfârşitul lumii

Augustin Păunoiu, 14 Martie 2008

▲ „Adevărata filosofie este gândul la moarte“, spunea Sf. Vasile cel Mare ▲ Iminenţa celei de-a doua veniri a lui Hristos şi a judecăţii universale a fost dintotdeauna prezentă în viziunea duhovnicească a Bisericii ▲ Încă din vechime, programul iconografic al bisericilor a inclus scene care sunt legate de aceste teme ▲ Mănăstirile din nordul Moldovei sunt împodobite cu fresce ale Judecăţii de Apoi de o complexitate remarcabilă, care întrec cu mult alte reprezentări de acest gen, din arealul fostului Imperiu Bizantin ▲ Iconografia eshatologică moldavă a reprezentat un model chiar şi pentru Muntele Athos ▲

Cea mai veche imagine a Judecăţii de Apoi datează din secolul al VII-lea d.Hr. şi apare într-o miniatură din „Topografia creştină“ a lui Cosmas Indicopleustes, păstrată la Biblioteca Vaticanului. Prima frescă cunoscută a Înfricoşatei judecăţi o găsim în biserica „San Angelo in Formis“ de lângă Napoli, datând din anul 1075, iar mozaicul cel mai vechi care reproduce aceeaşi temă poate fi admirat la Veneţia, în biserica din Torcello. Specialiştii sunt de părere că acesta datează din secolul al XII-lea.

Analizând această scenă a Judecăţii finale, savantul Louis Réau a remarcat că este unică în iconografia creştină prin suprapunerea în benzi orizontale a diferitelor registre ale Judecăţii obşteşti. O altă remarcă interesantă a cercetătorului francez este legată de faptul că cele mai complexe icoane ale Judecăţii se intâlnesc nu în capitala Imperiului Bizantin, ci la periferia acestuia, în Italia meridională şi în exarhatul Ravenei, în România şi în Rusia.

Cele mai cunoscute fresce cu scena Judecăţii sunt cele de la mănăstirile din nordul Moldovei, construite în secolul al XVI-lea (Probota, Moldoviţa, Suceviţa, Humor, Voroneţ) şi în Serbia, la mănăstirea Decani. modelul acestora a fost apoi împrumutat chiar şi de iconografia athonită.

Fresca de la Voroneţ, inspirată de vedenia Sfântului Nifon

Comparând diferitele fresce care înfăţişează reprezentarea Judecăţii de Apoi, se poate uşor observa că cea mai expresivă şi mai complexă este icoana exterioară, zugrăvită pe peretele vestic al Voroneţului. Forţa premonitivă şi anvergura cu care fresca moldoveană descrie iminenţa înfricoşătorului eveniment al sfârşitului lumii întrec cu mult orice altă imagine care surprinde aceeaşi temă.

În privinţa surselor care s-au folosit la realizarea scenei Judecăţii, părerile sunt împărţite. Cercetătorul francez Réau crede că izvoarele sunt de origine biblică, indicând viziunile eshatologice din Vechiul Testament ale proorocului Daniel (cap. VII), apoi cele care apar în Cartea lui Iov (cap. XIX), iar din Noul Testament, imaginile din Evanghelia după Matei (cap. XXIV şi XXV) şi din Apocalipsă (cap. IV).

Studiind mai atent icoana Judecăţii de la Voroneţ, pictorul Sorin Dumitrescu a descoperit că izvorul principal al frescei este vedenia Sfântului Nifon, episcop al Constanţianei.

Acest sfânt, puţin cunoscut în iconografia creştină răsăriteană, este înfăţişat pe unul din contraforţii care susţin peretele vestic al mai multor biserici din nordul Moldovei. Alături de el, apare episcopul Romei, Sf. Grigorie cel Mare (sau Dialogul). Pe celălalt contrafort, sunt figuraţi dreptul Noe şi un alt papă, Sf. Ierarh Silvestru. Prezenţa unor episcopi occidentali care străjuiesc scena Judecăţii nu e una întâmplătoare. Alegerea şi zugrăvirea papei Silvestru este explicabilă prin mărturisirea prin care acesta a înviat animalul ucis de şeful rabinilor. Această minune dovedeşte că Dumnezeul creştinilor nu este Dumnezeul morţii, ci al învierii şi reprezintă motivul pentru care episcopul Romei apare ca martor al Învierii celei de obşte.

Chipul Sf. Grigorie cel Mare, reprezentat şi el pe contrafort alături de Sf. Nifon, este justificat de calitatea sa de autor al unei Liturghii, care poate fi socotită, până la a doua venire a lui Hristos, ca o judecată, iar pe de altă parte, datorită puterii cu care sfântul ierarh a combătut alunecările doctrinare ale patriarhului Eutihie, potrivit căruia învierea nu va fi a trupurilor, ci doar a sufletelor.

Prezenţa dreptului Noe este motivată de făgăduinţa pe care Dumnezeu i-a făcut-o acestuia, că nu va mai distruge niciodată lumea, subliniind garanţia actualităţii veşnice a legământului făcut cu Domnul.

Exceptând persoana Sf. Nifon, restul sfinţilor care se alătură derulării Judecăţii da Apoi îşi justifică din plin prezenţa în cadru.

„Cel Veşnic a ridicat scaunul său pentru judecată. El va judeca lumea cu dreptate“

Trecând la interpretarea icoanei de pe peretele vestic de la Voroneţ, se observă că aceasta este formată din cinci registre dispuse orizontal. Prima scenă, privind de sus în jos, prezintă sfârşitul istoriei, închipuită de semnele zodiacale şi de îngerii care înfăşoară, în două suluri, cerul înstelat.

Al doilea registru cuprinde grupul trinitar Deisis, înconjurat de adunarea celor 12 Sf. Apostoli. Cuvântul „deisis“ este de origine greacă şi înseamnă rugăciune, mijlocire, iar în icoană desemnează grupul format din Hristos-Judecător, însoţit la dreapta de Născătoarea de Dumnezeu şi la stânga de Înaintemergătorul Domnului, care mijlocesc pentru iertarea celor păcătoşi.

Sub această scenă, avem o altă imagine, cea de a treia reprezentând Hetimasia tronului, străjuit de părinţii neamului omenesc Adam şi Eva. Termenul „hetimasia“ semnifică pregătirea tronului Judecăţii. Imaginea aceasta este ilustrarea psalmului 9, 8-9: „Cel Veşnic a ridicat scaunul său pentru judecată. El va judeca lumea cu dreptate“. Pe acest tron stă Duhul Sfânt şi sunt aşezate, de asemenea, Sf. Cruce şi cartea. Adam şi Eva sunt surprinşi în genunchi în faţa crucii, semnul răscumpărării lor. În acelaşi registru, sunt înfăţişate, de o parte şi de alta a tronului, mai multe grupuri de persoane care sunt conduse la judecată, drepţii de Sf. Pavel, iar păcătoşii de proorocul Moise.

Cea de-a patra secvenţă este la fel la sugestivă ca şi cele situate mai sus. Aici, în centru, se observă mâna lui Dumnezeu, care cântăreşte faptele celor judecaţi. În stânga şi în dreapta, îngerii buni şi diavolii îşi dispută sufletul unui om care aşteaptă supus decizia finală. Mai apar, în aceeaşi scenă, râul de foc, unde se observă ereticii care sunt loviţi cu lăncile de arhangheli şi îngerul Apocalipsei, la a cărui trâmbiţă oamenii vor învia, cum este scris în Epistola către Tesaloniceni a Sf. Apostol Pavel. În partea opusă, se pot zări cortegiile drepţilor, având-o în frunte pe Maica Domnului, îndreptându-se spre poarta Raiului.

Ultima scenă prezintă imaginea mării, al cărei duh este personalizat printr-o prezenţă feminină, care stă aşezată pe un peşte, restituind corăbiile înecate.

Raiul este figurat prin prezenţa celor trei patriarhi ai Vechiului Testament, Avraam, Isaac şi Iacov, aşezaţi unul lângă celălalt purtând la pieptul lor sufletele celor drepţi. Aici predomină două culori: albul, care simbolizează lumina, şi verdele care ne spune că ne aflăm într-o grădină cu vegetaţie variată. În mijlocul raiului, se află pomul vieţii, unde apare ascuns chipul lui Hristos-Emanuel şi, de asemenea, tâlharul cel bun, care poartă în braţe o cruce. În partea opusă, se poate observa iadul, unde sălăşluieşte fiara Apocalipsei, Satana din iezerul de foc.

Înfricoşătoarea Judecată, în arta populară românească

Reprezentările Judecăţii de Apoi zugrăvite de pictorii bisericeşti în mănăstirile moldoveneşti au corespondent, în Transilvania şi în Oltenia, icoanele pe sticlă lucrate de meşteri populari, care reiau aceeaşi temă, a Parusiei. Roade umile ale unor strădanii necunoscute, aceste icoane au reuşit, prin răspândirea lor, să păstreze aprinsă flacăra aceleiaşi credinţe la fraţii de dincolo de Carpaţi.

Scena Judecăţii finale este des întâlnită în icoanele pe sticlă realizate în Cârţişoara, Laz ori Mărginimea Sibiului. Iconarii populari urmăresc prescripţiile erminiilor bisericii răsăritene, cum apar şi în pictura murală bucovineană, dar lucrările lor sunt mai sărace în detalii. De fapt, acestea sunt şi caracteristicile picturii pe sticlă: simplitatea, perspectiva copilărească, aparenta stângăcie a desenului.

Icoana pe sticlă exprimă arta sinceră, necultivată a ţăranului zugrav şi sentimentul lui adânc, „sufletul adevărat al poporului“, cum ar spune Nicolae Iorga. Ea dă privitorului impresia de autentic, de frumuseţe naturală, neelaborată.

Imaginea Judecăţii obşteşti degajă un puternic dramatism, care însufleţeşte fiecare personaj zugrăvit în icoana pe sticlă; în gesturile lor se observă intensitatea stărilor sufleteşti sau a chinurilor trupeşti. Spaima, durerea, seninătatea, sfinţenia, veselia se oglindesc în atitudinile şi pe chipurile de sfinţi, de oameni simpli sau ai demonilor pictaţi în icoană.

Pe şiruri de nori albi stau grupaţi Hristos, având alături pe Maica Sa şi pe Sf. Ioan Botezătorul, o treaptă mai jos vin Sf. Apostoli, apoi proorocii, cuvioşii, mucenicii, toţi înveşmântaţi strălucitor. Centrul icoanei este ocupat de Tronul Hetimasiei, colorat în roşu sângeriu, în colţul din dreapta jos, drepţii păşesc către uşa raiului, iar în colţul opus, gura Leviathanului absoarbe, cu limbi de foc, pe păcătoşi, făpturi minuscule care întind cu disperare braţele, implorând îndurare. În unele icoane, lângă necredincioşi apare şi Moise cu tablele Legii, arătând ce chinuri groaznice îi aşteaptă pe cei ce nu vor recunoaşte dumnezeirea lui Hristos.

Doi îngeri strâng fâşia albă a cerului, semn că vremelnicia a luat sfârşit. Iadul este compartimentat după gravitatea păcatelor, osândiţii, pictaţi goi, fiind aprig chinuiţi de diavoli. Aceştia din urmă, ca şi păcătoşii, apar neîmbrăcaţi. Îmbrăcămintea este semnul nobleţii, al slavei cu care Dumnezeu îi cinsteşte pe îngerii buni şi pe oamenii drepţi. Goliciunea ne indică starea de umilinţă. În unele icoane, din colţul stâng se desfac trei drumuri: unul de culoare verde, care duce la poarta Raiului, unde Dumnezeu-Tatăl, Hristos şi Fecioara Maria îi aşteaptă pe cei drepţi, care sunt îmbrăcaţi cuviincios, au făclii în mâini şi câte o cruce; alt drum, de culoare roşie, simbolizând focul, este drumul păcătoşeniei, unde se află şi cumpăna cu care se cântăresc faptele oamenilor, acest drum conduce spre iezerul de foc, şi al treilea drum, al fărădelegii, care sfârşeşte în gura Leviathanului. Pe acest drum întâlnim grupuri de oameni îmbrăcaţi „domneşte“, care vin cu lăutari în frunte, perechi de amorezi.

În gura iadului, un înger şi un demon îşi dispută sufletele oamenilor. Unul dintre ele stă gol sub cântarul faptelor, cu mâinile împreunate, aşteptând, smerit, verdictul final. În stânga, dreptul Avraam, la umbra pomului din rai, ţine pe un ştergar, la sânul său, sufletele celor curaţi.

Personajele care animă icoana, deşi au un portret schematic, rămân impresionante prin adâncimea tragică a privirilor. Interpret inspirat al Evangheliei, zugravul popular îşi împodobeşte icoana cu priveliştile vieţii lui de toate zilele, apropiindu-şi Scriptura de sufletul lui curat şi sincer.

Toţi zugravii populari dovedesc, prin arta lor, o cunoaştere temeinică a Scripturii şi o inteligenţă ascuţită.

Viaţa sfântului Nifon

Neîntâlnit în calendarele curente ale Bisericii Răsăritene, Sf. Nifon are ziua de prăznuire 23 decembrie. Originar din Egipt, născut în cetatea Amiropolis, Nifon, fiu al unui mare demnitar, este şcolit la Constantinopol. Aici, intră în cercul tinerilor nobili care trăiau în capitala Imperiului Bizantin şi cade pradă unei vieţi nepotrivite cu învăţătura creştină. Mustrările de conştiinţă şi gândul la propriile-i virtuţi, acum uitate, îl fac să caute din nou biserica. Rugăciunile stăruitoare înaintea icoanei Maicii Domnului îi redau încrederea că nu era încă pierdut. Postul şi privegherile îl ajută să recapete curăţia cea de odinioară. Într-o zi, un înger i se arată spre a-i dărui ca răsplată pentru nevoinţele sale o inimă nouă, o inimă înfrântă şi smerită. Învrednicit cu harul pocăinţei, Nifon traversează o perioadă de încercări duhovniceşti, la finalul cărora i se dăruieşte darul nepătimirii. Este martorul unei vedenii cutremurătoare asupra Judecăţii din urmă şi a cercetării sufletelor după moarte, devenind un nou prooroc pentru norodul Constantinopolului. Vestindu-i-se în vis că va fi ales episcop, se hotărăşte să părăsească Constantinopolul, alergând la Alexandria. Numai că aici este recunoscut de arhiepiscopul cetăţii, Sf. Alexandru, care avusese o vedenie despre venirea lui Nifon. Urcă pe rând toate treptele ierarhiei, fiind numit episcop al bisericii din cetatea Constanţiana. Viaţa lui ca episcop se împărţea între slujirea la biserică şi propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, pe de o parte, şi ajutorarea văduvelor şi orfanilor cetăţii, unde era păstor, pe de altă parte. Vestindu-i-se mai dinainte cu trei zile sfârşitul, episcopul Nifon are pe patul morţii revelaţia lui Hristos, care, înconjurat de apostoli, mucenici şi prooroci, îi spune: „Vino la Mine, Tu, cel ce te-ai înveşmântat în haina smereniei Mele!“

Înfricoşătoarea judecată, în arta occidentală

S-a pus adeseori întrebarea în ce măsură Apusul este tributar Bizanţului în ceea ce priveşte arta iconografică. Mozaicul din Torcello, care exprimă complet modelul bizantin al Judecăţii de Apoi, datează din secolul al XII-lea, dar şi înaintea lui au existat fresce şi miniaturi, cum ar fi cele ale monahilor benedictini aparţinând şcolii de la Reichenau. Din secolul al IX-lea, în plină epocă carolingiană datează o miniatură a Apocalipsei din Cambrai, care evocă scene întâlnite şi în Răsărit, în manuscrisul lui Cosma Indicopleustes. Până în secolul al XV-lea, Occidentul a păstrat tiparele iconografice răsăritene. Odată cu Renaşterea, se poate observa cu uşurinţă că multe dintre elementele caracteristice reprezentării bizantine a Parusiei au fost pierdute de arta bisericească occidentală. Tronul Hetimasiei, Râul de foc, Cerul care este desfăşurat de îngeri, marea care îi înapoiază pe cei înecaţi lipsesc din frescele apusene.

Secolul al XV-lea reprezintă momentul ruperii tiparelor tradiţionale în pictura bisericilor din Apus. Fresca gigantică a Judecăţii din urmă pe care o realizează Michelangelo în Capela Sixtină, în1540, marchează data unei schimbări foarte importante în iconografia occidentală. Registrele paralele pe care le cunoşteau picturile bizantine sunt înlocuite cu o dublă mişcare de ridicare şi de coborâre, de înălţare a celor mântuiţi şi de coborâre a celor osândiţi la chinuri. Orizontalul este înlocuit de direcţia verticală, iar în jurul lui Hristos se creează o mişcare circulară, asemenea unui giratoriu.

Acest dinamism este resimţit şi în figura centrală a lui Hristos-Judecător. El nu mai stă aşezat pe tron, ci este reprezentat în picioare. Cine priveşte atent va descoperi că Michelangelo nu respectă indicaţiile tradiţiei iconografice privitoare la natura lumii spirituale pe care le transmitea Biserica Romano-Catolică. În fresca lui, îngerii apar fără aripi, iar sfinţii nu au acel nimb aurit caracteristic. Toate persoanele înfăţişate aici sunt lipsite de îmbrăcăminte. În concluzie, arta renascentistă propune o concepţie nouă asupra picturii, îndepărtându-se de modelele existente până la acea dată.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!