Religie şi ştiinţă
Frontierele neuroştiinţelor şi adâncul persoanei umane

Frontierele neuroştiinţelor şi adâncul persoanei umane

Ştiinţa ultimelor decenii a încercat, între altele, să dezvăluie răspunsuri la câteva dintre marile întrebări ale umanităţii, cum ar fi cele care privesc originea şi finalitatea Universului, adâncul conştiinţei sau sensul vieţii omului. În strădania aceasta, a fost abordată, în detalii tot mai fine, o serie întreagă de aspecte particulare ale realităţii înconjurătoare: structura materiei, legităţile care guvernează fenomenele fizice, felul în care se desfăşoară arderea stelelor sau formarea galaxiilor. Din câmpul de lucru al cosmologiei şi biologiei, al fizicii şi chimiei, al neuropsihologiei şi fiziologiei, s-au acumulat şi continuă să se acumuleze tot mai multe date.

Se conturează un material experimental imens despre lumea înconjurătoare, ce permite elaborarea unor colecţii de ipoteze din ce în ce mai rafinate despre aspecte tot mai subtile. Toate acestea întăresc convingerea omului că, într-un viitor nu prea îndepărtat, ştiinţa va putea formula, în sfârşit, un fel de teorie ştiinţifică în stare să cuprindă toate celelalte teorii ştiinţifice despre lumea înconjurătoare.

Însă, printre datele ştiinţifice pe care omul de astăzi le are la îndemână, unii cercetători văd deja semne care indică faptul că o astfel de întreprindere, care caută răspunsuri ştiinţifice la întrebările mari ale vieţii, nu poate avea sorţi de izbândă. Mai precis, unii oameni de ştiinţă cred că aspecte precum originea şi sfârşitul Universului sau misterul conştiinţei nu vor putea primi un răspuns de felul celor cu care ştiinţa ne-a obişnuit.

Secolul al XXI-lea - vremea neuroştiinţelor

Cu siguranţă, între frontierele ştiinţei unde, în ultimele decenii, s-au înregistrat cele mai mari succese se află şi neuroştiinţele. Pe de o parte, matematica a produs instrumente tot mai bune pentru descrierea sistemelor vii, care ar putea permite o redare mai adecvată a vieţii. Este vorba de teoriile complexităţii, crescute pe seama unor preocupări precum cibernetica, teoria catastrofelor şi teoria haosului. Astăzi, teoriile complexităţii au atins un nivel de acurateţe ce permite o nouă abordare a vieţii biologice, una radical diferită de cea specifică perspectivei mecaniciste. Pe de altă parte, fizica şi tehnologiile au putut oferi teorii şi date tot mai riguroase despre structurile intime ale materiei, despre felul în care sunt alcătuiţi atomii din moleculele ce compun neuronii şi celulele corpului nostru.

Plecând de la toate acestea, Erwin Schrodinger anticipa, cu mai bine de 50 de ani în urmă, că, la fel cum secolul al XX-lea a fost secolul fizicii - prin marile teorii ale fizicii, relativitatea restrânsă şi generală, mecanica cuantică, astrofizica şi cosmologia, secolul al XXI-lea va fi secolul biologiei(1).

Între timp, previziunea aceasta s-a adeverit. James Collins, asistent director în Ştiinţele Biologiei la National Science Foundation din SUA, declara, într-un interviu, că biologia este, foarte probabil, domeniul care s-a dezvoltat cel mai rapid în perioada de sfârşit a secolului trecut şi în debutul secolului al XXI-lea(2). Pe de altă parte, în interiorul biologiei, ramura care s-a dezvoltat cel mai mult în ultimii ani este cea a neuroştiinţelor(3). În fine, în particular, între toate aspectele abordate de neuroştiinţe, foarte probabil neuroimagistica (ce investighează felul în care personalitatea şi activitatea psihică a omului se imprimă în activitatea neuronală a creierului, prin intermediul rezonanţei magnetice nucleare) este, în cadrul neuroştiinţelor, aria care s-a dezvoltat cel mai mult(4).

Totuşi, tocmai în acest domeniu, multe dintre rezultatele şi corelaţiile dintre caracteristicile personalităţii umane şi activitatea neuronală par să fie supralicitate. Imaginile obţinute prin rezonanţa magnetică nucleară şi corespondenţele cu anumite stări şi activităţi psihice care sunt legate de creşterea fluxului sanguin în anumite zone ale creierului necesită mai multă atenţie, întrucât o serie întreagă de mecanisme nu au fost suficient de bine luate în seamă(5).

Biologia corpului uman

Într-un mod care pare din ce în ce mai evident, corpul uman este cea mai complexă alcătuire din întreaga lume a biologiei. Tot mai frecvent, caracteristici dintre cele mai surprinzătoare sunt scoase astăzi la iveală: semnalele nervoase străbat muşchii cu o viteză de 300 de kilometri pe oră, creierul dezvoltă suficientă energie pentru a putea face să funcţioneze un bec de 20 de waţi, firul de păr şi oasele sunt structuri dintre cele mai puternice „materiale de construcţie“ cunoscute până acum, muşchii oculari se mişcă atât de repede, încât dacă şi musculatura picioarelor ar acţiona la fel atunci omul s-ar putea deplasa câte 80 de kilometri pe zi. Date de acest fel, care scot la iveală felul în care este alcătuit trupul omului, chiar dacă scot la iveală complexitatea şi puterea structurilor, nu spun totuşi nimic despre abisul conştiinţei, despre puterea noastră înţelegătoare, şi nu pun în lumină ceva care să fie relevant în chestiunea rostului existenţei noastre.

Muzica vieţii

Cum sunt posibile gândirea şi conştiinţa de sine? În ce raport se află creierul omului cu activitatea lui psihică, cu atitudinile şi comportamentul său? Firesc ar fi, ţinând seama de aria vizată de aceste întrebări, să îndreptăm atenţia noastră spre teritoriul psihologiei şi neuroştiinţelor. În ultimele decenii, în aceste domenii de cercetare s-a acumulat un volum imens de date.

Pe de altă parte, studiul activităţii neuronale necesită tot mai multe cunoştinţe de biologie celulară. În ultimele decenii, biologia şi mai apoi biochimia au extins şi rafinat tot mai mult planul investigaţiilor privind natura vieţii. Coborând la adâncimi tot mai mari în structurile vii, biologia a avut nevoie tot mai mult de biochimie, pentru analiza interstiţiilor tot mai complexe ale celulelor. Coborârea în abisul structurilor vii a dezvăluit o complexitate extraordinară: zeci de mii de procese se petrec în fiecare secundă, în corpul celor mai simple vieţuitoare. Dar cine „participă“ la aceste schimburi complexe de materie şi energie pe seama cărora viaţa însăşi este întreţinută? Cine decide cât şi când anume se declanşează şi se opresc procesele care asigură viaţa unei celule? Biochimia vieţii a scos la iveală o serie întreagă de substanţe specifice viului, care au proprietăţi extraordinare: este vorba, desigur, despre ADN, ARN, acizii nucleici, proteinele şi, de ce nu, aminoacizii. Aceste lanţuri complicate de molecule (macromolecule) au proprietăţi şi „comportamente“ chimice sofisticate, încât acţiunea fiecăruia se împleteşte foarte bine cu acţiunile altora, rezultatul acţiunilor şi reacţiunilor lor fiind, simultan sau succesiv, asemenea unui concert executat de mai multe instrumente muzicale care produc separat lanţuri de sunete ce se înfăşoară unul pe altul într-o singură piesă muzicală.

Privire reducţionistă asupra „substratului“ conştiinţei

Mai departe, pentru pătrunderea în structura şi proprietăţile lanţurilor de macromolecule, biochimia a apelat tot mai mult la fizica moleculară. Un volum considerabil de date şi legităţi, adunate de câteva generaţii de fizicieni, descriu astăzi procesele fizice care se petrec la nivelul molecular. Asemeni unor baterii minuscule de energie electromagnetică, moleculele posedă proprietăţi bine determinate, ce le determină să participe la alianţe complexe cu alte molecule, făcându-le în stare să alcătuiască lanţuri lungi de mii de atomi. Este cazul moleculei de hemoglobină, care are un rol determinant în transportul de oxigen în sânge. Ea reprezintă un complex alcătuit din 9.500 de atomi, dintre care 4.500 de hidrogen şi 2.500 de carbon. Deşi, la prima vedere, structura ei pare un adevărat haos, o analiză atentă poate dezvălui numeroase subunităţi cu funcţii foarte precise(6).

Aşadar, într-o lectură sumară şi reducţionistă a elementelor pe care ştiinţa le scoate la iveală, s-ar putea spune că viaţa psihologică a omului se sprijină pe reţelele neuronale existente în creier, pe structurile macromoleculare complexe avute în atenţie de biologia şi biochimia moleculară.

Fizica şi biologia nu pot furniza explicaţii pentru activitatea psihică

Se pune însă întrebarea: cum de sunt capabile aceste substanţe „mărunte“, aceste lanţuri de macromolecule, să susţină simfonii atât de complexe, acţiuni fin calibrate, executate sinergic? Ei bine, funcţionarea propriu-zisă a acestor lanţuri de macromolecule, schimbul complex de energie, materie şi informaţie cu mediul înconjurător pe care ele îl asigură ne plasează într-un plan mai subtil. Căutând, în aceeaşi manieră, specifică, un răspuns precis, ştiinţa coboară o treaptă în plus pe scara dimensiunilor, până la atomi. Tendinţa, aproape firească în intenţia de a lămuri felul cum un anumit mecanism se produce, este aceea de a descompune complexul de factori care îl produc; separarea structurilor ce iau parte la el. „Desfacerea“ fenomenelor sau lucrurilor în componente mai mici şi analiza atentă a părţilor care le alcătuiesc, acesta pare să fie drumul pe care ştiinţa l-a ales cel mai adesea în încercarea de a explica modul cum se produc fenomenele fizice din lumea înconjurătoare (ca şi cum „miezul fizic al lucrurilor“ ar conţine şi răspunsuri cu privire la logos-ul şi telos-ul lor!).

Or, pentru o astfel de incizie către structura ascunsă a lucrurilor şi fenonemelor, biochimia şi chimia se văd nevoite să apeleze la un instrument foarte fin, oferit de fizica cuantică, singura care poate pătrunde, printr-o abordare experimentală, în interiorul moleculelor şi al atomului. Datele fizicii cuantice cuprind deja un material semnificativ de date, observaţii experimentale şi legi cu privire la felul în care sunt structurate moleculele şi atomii.

Totuşi, fizica nu dezvăluie nimic semnificativ despre misterul vieţii, şi cu atât mai puţin ceva despre abisul conştiinţei de sine a omului. Componentele care alcătuiesc aminoacizii şi lanţurile inteligente de macromolecule, cele care păreau să ascundă o parte din misterul vieţii, sunt, de fapt, alcătuite din entităţi şi mai mici (particule elementare), care respectă câteva legităţi mult prea simple pentru a da seamă de miracolul vieţii şi de adâncimea conştiinţei.

Misterul conştiinţei scapă investigaţiei ştiinţifice

Goana aceasta după o explicaţie privind misterul vieţii, printr-o coborâre tot mai adâncă în structurile materiei vii, întâlneşte cumva un prag, o situaţie limită surprinzătoare. Misterul vieţii, ce părea oarecum foarte aproape de a fi surprins în condiţiile concrete ale unui experiment, prins într-o fotografie, într-o dovadă observaţională, sau cuprins în temniţa descrierilor exhaustive ale raţiunii ştiinţifice, misterul a rămas complet ascuns, altundeva decât în aceste fărâme mici de materie. Chiar dacă investigaţia ştiinţifică a fost cât se poate de atentă, chiar dacă fiecare mostră de ţesut neuronal se pune sub lupă, chiar dacă sunt analizate atent, structură cu structură, toate „componentele“, misterul vieţii şi al conştiinţei nu iese la iveală.

Ce anume face ca organismele vii să fie vii, de vreme ce toţi constituenţii lor sunt ne-vii? Cum anume se explică misterul conştiinţei, de vreme ce neuronii, chiar vii fiind, posedă doar o serie de caracteristici şi funcţii simple? Deşi investigaţia atentă a suportului fizic al organismului viu este făcută atent, fără să piardă nimic semnificativ, esenţialul rămâne învăluit în mister în continuare. Este şi constatarea recentă, făcută într-o prestigioasă revistă americană: Cu toate progresele actuale şi în ciuda optimismului manifestat de o parte a oamenilor de ştiinţă, încrezători în potenţialul tehnicilor imagistice, conştiinţa umană a rămas departe de a fi elucidată(7).

Taina persoanei umane este ascunsă în Dumnezeu

Desigur, toate aceste încercări de înţelegere a propriului mister, ca şi întrebările referitoare la sensul vieţii, sunt căutări legitime. Omul nu poate trăi pe pământ o viaţă biologică, dezlegată de un înţeles spiritual care să cuprindă viaţa lui şi lumea în care trăieşte. Pe de altă parte, se dovedeşte, cumva, că metoda ştiinţifică de investigaţie a naturii conştiinţei nu scoate la iveală decât mecanisme biochimice în spatele cărora fizica nu găseşte decât legităţi oarbe. Cu toată complexitatea ei, structura materiei vii din trupul omului nu poate da seamă de adâncul conştiinţei, nu-i poate servi drept explicaţie cuprinzătoare care să acopere cu sens lumea şi viaţa lui în ea.

Privite din perspectivă teologică, dificultăţile abordării ştiinţifice a misterului vieţii şi conştiinţei sunt, cumva, inevitabile. Pe de o parte, din perspectivă teologică, imposibilitatea de a furniza răspunsuri ştiinţifice cuprinzătoare cu privire la lume şi la viaţă arată că, dincolo de datele ştiinţelor, de teoriile psihologice şi fizice cu privire la lume şi la adâncul persoanei umane, există nevoi ce rămân neîmplinite de răspunsurile pe care le oferă reflecţia filosofică sau ştiinţifică. Puse în faţa nevoilor existenţiale de împlinire spirituală pe care le resimte fiinţa umană, descoperirile nu fac decât să dezvăluie o şi mai mare dorinţă umană „de a transcende şi de a depăşi relativismul psihologic şi ontologic“(8).

Pe de altă parte, toate aceste situaţii-limită sunt inevitabile, pentru că ţin de însăşi condiţia umană, care nu poate evada din lume şi din sine pentru a obiectiva în mod deplin sinele şi lumea şi să le analizeze, cumva, fără o raportare la ele. „Atitudinea naturală a conştiinţei care încearcă să explice originea sa ca epifenomen al fizicului şi biologicului nu reuşeşte să recunoască faptul că încearcă efectiv să explice din interior. Ruperea acestui cerc vicios de argumente logice se face indicând faptul că fizica şi biologia operează în cadrul conştiinţei date, dar aceasta nu devine niciodată subiectul lor.“(9)

Însă, întreaga dificultate de elucidare ştiinţifică a adâncului omenesc ţine, de fapt, de amprenta lui dumnezeiască. Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră“ (Facerea 1, 26). Omul este creat după chipul lui Dumnezeu, şi în vederea asemănării cu El, fiind deci persoană, şi nu un anumit lucru. Plecând de la această realitate spirituală, Sf. Grigorie de Nissa foloseşte, cu privire la om, expresia atheoretos, ceea ce înseamnă că omul „se sustrage oricărei consideraţii teoretice“. „Din moment ce Dumnezeu este de necuprins, spune Sfântul Grigorie, este cu neputinţă ca «chipul» Lui din om să nu fie şi el de necuprins.“(10)

NOTE

1. Cf. Ce este viaţa? Spirit şi materie, Editura Politică, Bucureşti, 1980.

2. Cf. An Interview with James Collins, Assistant Director of Biological Sciences at the National Science Foundation, în rev. Neuroscience Quarterly, editată de Society of Neuroscience, Washington, 2006, în format electronic la http://www.sfn.org/home.aspx.

3. Cf. G. F. Egan, W. Liu, W-S. Soh şi D. Hang, Australian Neuroinformatics Research - Grid Computing and e-Research, în Lecture Notes in Computer Science, vol. 3610/2005, pp. 1057-1064.

4. Rachel Jones, A bold step forward, în rev. Nature Reviews Neuroscience, vol. 2, august 2001, p. 531.

5. Cf. Edward Vul, Christine Harris, Piotr Winkielman şi Harold Pashler, Puzzlingly High Correlations in fMRI Studies of Emotion, Personality, and Social Cognition, în rev. Perspectives on Psychological Science, vol. 4, nr. 3, 2009, p. 285.

6. Roald Hoffman, Farmecul moleculei, în rev. Geo, februarie (2009), p. 24.

7. Ray Tallis, Consciousness, not yet explained, în rev. New Scientist, 02624079, 1/9/2010, Vol. 205, Issue 2742.

8. Alexei Nesteruk, Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei şi ştiinţei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 261.

9. Ibidem.

10. Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 66.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!