Repere şi idei
George Topîrceanu și sufletul poporului

George Topîrceanu și sufletul poporului

Ina Maria Stoica, 20 Octombrie 2018

Portul pescăresc Turtucaia a fost locul unde trupele ro­mâ­nești au suferit o înfrângere zdrobitoare, soldată cu mii de răniți și morți. În timpul Primului Război Mondial, în bătălia dintre trupele românești și cele bulgaro-germane, 30.000 de soldați au căzut în supapa neagră a Turtucaiei, cunoscută și sub numele de drum al Golgotei. Numai conștiin­ța de neam, iubirea de semeni au îndulcit suferințele soldaților, iar pentru sacrificul adus, aceștia merită amintiți și păstrați în memoria națională.

Un om ale cărui dârzenie, devotament și spirit naționalist merită amintite și care trebuie citit este George Topîrceanu. Puțini știu că poetul greierilor, furnicilor, florilor, al baladelor triste și vesele este una dintre persona­litățile ce au participat la bătălia de la Turtucaia, în anul 1916, când România intrase în Primul Război Mondial.

Cu o măiestrie stilistică a condeiului și o forță covârșitoare a cuvintelor, Topîrceanu ne-a arătat într-o impresionantă descriere lupta crâncenă a dezastrului militar de la Turtucaia.

„Memorii de război. Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina” este o carte care ar trebui să se afle pe rafturile fiecărei generații. Topîrceanu ne de­monstrează în aceste memorii că dincolo de talentul literar care zămislește cuvinte de o emoție copleșitoare rămâne uman în vârtejul de praf și fum, iar iubirea de casă, patrie și semeni îi este crezul de căpătâi.

Ceea ce-i amărăște poetului sufletul neprihănit este omul ce trăiește riscul dezumanizării, cum spunea marele filozof Jose Ortega Y Gasset.

Ca niște fiare speriate se repeziră pe punte, pe ponton, ­inundară bacul, împingându-se sălbatic, făcându-și loc cu pumnii și călcând în picioare răniții, apucați fără veste și striviți din toate părțile. Era un țipăt sfâșietor, vaiete de oameni în agonie, gemete de piepturi strivite sub cizme, de oameni cu capul zdrobit sub călcâie, de schilozi cu rana sângerândă, în neputință de a se apăra. Și cum îmbulzeala sporea întruna, cu cei de pe alături, se înghesuiau, se împingeau cu îndârjire, în tăcere, fără o vorbă, se ridicau unii peste umerii celorlalți, se rostogoleau, și dădeau iarăși năvală, cu fețele schimonosite de încrustarea aceluiași gând, și stăpânit fiecare de o singură pornire instinctivă: să scape el cu orice preţ, să-și apuce un loc pe puntea vasului. Rezemat de o căruță, priveam încremenit. Niciodată n-am simțit mai adânc ca atunci că omul e mai rău decât fiara” (Memorii de război. Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina, George Topîrceanu).

Deși avea doi ani de stagiu militar, între 1907 și 1909, acesta este numit subofițer de artilerie. Neavând studii superioare, nu a reușit să intre în funcția de ofițer. După ce au cucerit Turtucaia, trupele bulgaro-germane au luat ca militari 28.000 de români prizonieri.

Poetul vesel și trist

În ropotul și fumul negru al războiului, singura salvare pe care Topîrceanu o vedea era iubirea față de țară și popor, care ar mai fi putut da un sens suferinței ce înlănțuia sufletele soldaților, descompuse de traumele prin care treceau.

Dragostea de țară - patriotismul - e însă un sentiment atât de firesc și de universal, încât se poate spune că omul care nu-și iubește țara, pământul pe care s-a născut și a crescut mare, este un om fără suflet. A fi patriot nu e un merit: e o datorie. Numai cine nu socoate iubirea de țară drept o datorie e în stare să se laude cu ea. (...) Să fii om cinstit, să-ți iubește țara, părinții, nevasta, să nu scuipi jos, toate acestea sunt datorii elementare pentru un om civilizat (Ibidem).

Dezastrul de la Turtucaia a lăsat mii de victime. Cu ochii și sufletul străpuns de durere, tânărul poet a fost martor al dezbinării armatei române și al decăderii, al suferinței grele ce copleșește sufletul uman. Foamea, setea, frigul înlemneau sufletul și trupul soldatului, însă speranța și credința erau leacurile ce mai înlesneau durerea poetului nostru.

Oamenii nu se spălau niciodată; setea şi-o potoleau din şanţ ori mâncând ză­pa­dă de pe câmp. Nenorociţii noştri ţărani nu mai aveau nimic omenesc în ei. Îm­brăcaţi în nişte zdrenţe de culoare mo­horâtă, fără nume, pe care vântul umed sau crivăţul tăios le hărţuia în toate părţile, purtând în picioare cârpe în­vă­lătucite, legate de sfoară, slabi, murdari, cu faţa pământie, cu ochi sticloşi, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau nişte cadavre care s-au sculat cu pă­mân­tul în cap şi-au ieşit la lumina zilei în hainele lor putrede, îmbibate de ţărână (Ibidem).

De la Branko, în Macedonia Răsăriteană, la gara Nadejda și într-un final bolnav de suferință fizică într-un spital din Sofia, poetul vesel și trist a căutat să descopere bunătatea, credința și iubirea chiar și în temnițele îmbrăcate de su­fe­rință ale Turtucaiei.

S-ar părea că cei mari, cari pun la cale războaiele, trebuie să fie nişte oameni răi, împietriţi la suflet… Nu cred. Am văzut la Sofia pe kaiserul Germaniei, socotit drept principal autor al războiului mondial. Nu părea deloc om rău. L-am văzut de la o fereastră de spital, când trecea cu automobilul de la gară spre palat. Râdea. Avea la stânga lui şi pe regele de atunci al Bulgariei, dar pe acesta nu l-am văzut aşa de bine, fiindcă tocmai în acel moment M. Sa a scos din buzunar o batistă cu care S-a şters la nas…” (Ibidem).

Și atunci, se întreabă tot el, dacă știm cu toții că războiul e o rușine pentru civilizația noastră, de ce omenirea nu-l desființează, de ce acest vârf de cenușă este încă prezent?

Toată lumea, de pe toată faţa globului pământesc, e convinsă acum până-n vârful unghiilor, ca şi înainte de 1914, că războiul e o calamitate pentru civilizaţia noastră etc. Totuşi omenirea nu-l desfiinţează. Este ca şi cum războiul n-ar fi făcut de noi, oamenii - parcă l-ar face nişte fiinţe de pe altă planetă, împotriva voinţei noastre unanime. Atunci la ce bun să mai scriu, să mai arăt şi eu omenirii cum e războiul? (Ibidem).


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!