Patristica
Grija părintelui pentru fiii duhovniceşti

Grija părintelui pentru fiii duhovniceşti

Vasile Gavrilă, 25 Ianuarie 2013

Întregul cosmos este întemeiat pe Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 25, 34); de aceea toată grija omului trebuie să se concentreze pe dobândirea acesteia, prin călăuzirea părintească a păstorului de suflete.

I. Introducere:

Din descoperirea pe care o face Mântuitorul ucenicului de taină, Nicodim, care avea să semene în mormânt, împreună cu Iosif din Arimateea, Trupul cel de viaţă dătător al Învăţătorului, că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (In. 3, 16), înţelegem valoarea sufletului omului în ochii lui Dumnezeu. Avertismentul dat de Mântuitorul lumii, ucenicilor şi, prin ei, nouă, că n-ar folosi nimic omului dacă ar câştiga întreaga lume, dar şi-ar pierde sufletul (Mc. 8, 36), îl inspiră pe Sfântul Ioan Scărarul să spună că lumea toată nu are un preţ deopotrivă cu al unui suflet, deoarece lumea trece, dar sufletul e nestricăcios şi rămâne. Complexitatea acestui dar dumnezeiesc i-a determinat pe Părinţii şi învăţătorii Bisericii să afirme că omul este fiinţă indefinibilă, precum Creatorul lui este indefinibil. Importanţa purtării de grijă pentru sufletele oamenilor reiese din sfatul Sfântului Apostol Pavel: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu scump Sângele Său“ (Fap. Ap. 20, 28).

II. Anunţarea temei:

Călăuziţi de cuvintele Scripturii şi de teologia patristică, vom pătrunde în înţelesurile profunde ale ceea ce defineşte cel mai mult preoţia, ca artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor: grija părintelui duhovnicesc pentru fiii duhovniceşti.

III. Tratarea:

Dacă Euharistia este, după afirmaţia Sfântului Dionisie Areopagitul, Taina Tainelor (pentru că prin ea nu ni se împărtăşeşte doar Harul Sfântului Duh, ci Dumnezeu Însuşi, în Jertfa Euharistică), Preoţia este Taina care împlineşte, prin lucrarea Sfântului Duh, tainele Bisericii. De aceea, ea nu poate fi înţeleasă deplin de cineva în viaţa aceasta; cel ce o înţelege moare, dar nu de durere, ci de dragoste. Sfinţii ierarhi ai Bisericii, în frunte cu Sfântul Ioan Hrisostom, văd sublimul preoţiei în două lucrări ce depăşesc limitele umanului: în scaunul duhovniciei şi în faţa Sfântului Jertfelnic.

Scaunul duhovnicesc este locul pe care păstorul, ca slugă a Stăpânului, cu degetele făcând semnul crucii, face ca diavolul să fugă, păcatele să se şteargă, lanţurile să cadă, lacrimile să se usuce, sufletele să se slobozească şi să plece luminate, uşurate, vesele, fericite. Duhul Sfânt este Cel ce face pe cineva să devină „părinte duhovnicesc“ şi „învăţător duhovnicesc“, iar lucrarea să devină „călăuzire duhovnicească“, plină de „iubire şi bucurie duhovnicească“, toate roade ale Duhului Sfânt, pe care creştinul le-a primit prin pecetluirea Sfântului Botez.

Părintele duhovnicesc este părinte pentru că naşte fii la virtutea şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi e duhovnicesc pentru că „se alipeşte de Domnul“, prin împărtăşirea de Duhul lui Dumnezeu. El devine păstor, ca acela care poate îndrepta, prin nerăutate, sârguinţă şi rugăciune, oile sale pierdute; devine cârmaci, ca unul ce scoate corabia nu numai din valuri, ci din adâncul mării; devine doctor, ca unul ce are sufletul sănătos, prin dezbrăcarea de patimi; şi devine învăţător, ca unul ce s-a făcut pe sine „carte înţelegătoare a cunoştinţei prin degetul lui Dumnezeu, sau prin lucrarea luminării de la El, şi nu mai are nevoie de celelalte cărţi“. Având aceste harisme, părintele duhovnic se apropie cu răbdare, cu dragoste şi delicateţe de acela care-i devine fiu, prin încredinţarea de bunăvoie în mâna sa părintească.

Fiu duhovnicesc este cel care alege calea ascultării şi, cu credinţă, se lasă călăuzit de mâna părintească a celui care stă cu frică şi cu cutremur în faţa Judecătorului, ştiind preţul răscumpărării lui şi a fiului lui: Sângele lui Hristos, vărsat pe Sfânta Cruce.

Scopul acestei lucrări nu este altul decât desăvârşirea fiilor, ce aduce şi desăvârşirea părintelui, care, în cuvintele părintelui Stăniloae, reprezintă Liturghia cosmică neîncetată, pe care Însuşi Dumnezeu ne-o cere, ca să ne aducem pe noi înşine şi să-i aducem şi pe ceilalţi toţi, ca jertfă, curăţiţi, împreună cu toate darurile pe care le-am primit de la El.

Duhovnicul, după ce va cerceta cu grijă starea şi firea fiilor lui, va da leacul potrivit şi hrana potrivită, judecând nu pe fii, ci greşelile lor, petrecând în afară cu ei, dar în lăuntru cu Dumnezeu, se va arunca înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune, cerându-I să-l ajute să poată pătimi împreună cu toţi şi să trăiască starea lor, fără a se vătăma şi fără a-i vătăma pe cei pe care îi iubeşte. Aşa va putea să-l înţeleagă pe fiecare în parte; el însuşi a fost şi rămâne, la rându-i, un fiu duhovnicesc, având părinte duhovnicesc. Este vorba de o experienţă şi de o moştenire de două milenii a Bisericii, în care s-a lucrat şi se lucrează, prin purtarea de grijă a Duhului Sfânt, îndumnezeirea omului. De aceea, conştienţi fiind, atât părintele, cât şi fiul duhovnicesc vor acorda atenţia cuvenită tuturor momentelor ce împlinesc această lucrare: timp, încredere, deschidere, dragoste şi compasiune; grija părintelui duhovnicesc faţă de fiii săi nu stă sub presiunea timpului şi nu este nici conjuncturală; ci părintele va avea totdeauna conştiinţa faptului că cea prezentă este clipa mântuirii, pentru că aceea care urmează nu e promisă nimănui, nici de oameni, nici de Dumnezeu.

Căile de împlinire a păstoririi fiilor duhovniceşti sunt multiple: spovedanie, discuţii duhovniceşti, călăuzire prin sfat, învăţătură şi mustrare; ele nu se împlinesc doar ocazional, ci continuu, dar nu trebuie nici amestecate, nici relativizate, nici neglijate, ci împlinite cu toată conştiinciozitatea. Inima părintească este deschisă tot timpul, pentru toţi fiii, fără părtinire, dar în stare jertfelnică pentru cel mai bolnav sufleteşte. „Oaia cea rătăcită“, pierdută prin munţi, este sufletul pentru care trebuie lăsată toată turma, pentru a evita o rătăcire şi mai mare sau un deznodământ nefast.

IV. Recapitularea:

Rezumând cele prezentate, vă invit la un dialog duhovnicesc prin care vom putea preciza nuanţa şi înţelege mai bine aspectele cele mai importante ce decurg din această înaltă lucrare duhovnicească, a cărei finalitate este îndumnezeirea omului.

V. Asocierea:

Esenţa creştinismului stă în vindecarea omului de patimi, ca să poată ajunge la comuniunea şi unirea cu Dumnezeu; iar grija duhovnicească este psihoterapia Bisericii. VI. Generalizarea: Lucrarea părintelui duhovnicesc poate fi sintetizată în cuvintele Sfântului Grigorie Teologul: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii“.

VII. Aplicarea:

Călăuzirea duhovnicească este un privilegiu, înainte de a fi o datorie pentru fiii duhovniceşti, şi o cinste, înainte de a fi o povară, pentru părinţii duhovnici. Societatea în care trăim este orientată mai degrabă spre material, iar valorile au fost înlocuite de pseudovalori; de aceea este mai actuală ca oricând şi mai necesară ca orice purtarea de grijă duhovnicească. Dacă dorim o schimbare reală şi profundă, aceasta trebuie şi poate fi împlinită în cadrul acestei lucrări care-şi are izvorul în Duhul lui Dumnezeu şi se împlineşte înlăuntrul fiecărei persoane pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, S-a jertfit, a murit şi a înviat.

Bibliografie

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. rom. pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1987.

2. Sfântul Ioan Scărarul „Cuvântul XXXI. Către Păstor“, în Filocalia, vol. IX, trad. rom. pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 433-462.

3. Ieromonah Gabriel Bunge, Părintele duhovnicesc şi gnoza creştină, după Avva Evagrie Ponticul, trad. rom. diac. Ioan Ică jr, Editura „Deisis“, Sibiu, 2000.

4. Irénée Hausherr, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, trad. rom. Mihai Vladimirescu, Editura „Deisis“, Sibiu, 1999.

5. Olivier Clément, Întrebări asupra omului, trad. rom. ierom. Iosif Pop şi pr. Ciprian Şpan, Alba-Iulia, 1997.

6. Mitropolitul Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, trad. rom. monahia Anastasia (Igiroşanu), Editura „Sfântul Siluan“, 2010. 7. Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă - Ştiinţa Sfinţilor Părinţi, trad. rom. Irina Luminiţa Niculescu, Timişoara, 1998.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!