Reportaj
Fotografii: Mihnea Păduraru

Grotele Sfinților Daniil și Misail de la Turnu

Dumitru Manolache, 24 Septembrie 2016

Nouă - călători prin acest veac rătăcit și încercat - bucuria, de cele mai multe ori, ne scapă. Pășind însă pragul grotelor în care s-au nevoit Sfinții Cuvioși Daniil și Misail de la Mănăstirea Turnu, Arhiepiscopia Râmnicului, cel puțin pentru câteva clipe, gustăm și noi din preaplinul urcușului spre propria inimă.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit pe 25 februarie 2016 în şedinţă de lucru, a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu, și a Sfinților Cuvioși Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stânișoara. Primii au ca zi de prăznuire data de 5 octombrie, iar ceilalți data de 3 septembrie. Proclamarea canonizării celor patru sfinți cuvioși din Eparhia Râmnicului va avea loc la sfârșitul acestei luni.

Pilde de rugăciune

„Sfinţii sunt armata de geniu a lui Hristos”, spunea Sfântul Serafim de Sarov. În această perioadă premergătoare marelui eveniment din septembrie, am pornit spre locul în care s-au nevoit cei doi cuvioși de la Turnu, oșteni milostivi și smeriți din „armata de geniu a Mântuitorului Hristos”, încercând să le descoperim nu numai viețile, ci și lucrarea prin care ei au dobândit aici, pe pământ, darul de a primi bucuria în inimi ca pe o scară. Căci despre cealaltă cale, cea prin care ei, în ceruri, vor intra în bucurie, nu știm a vorbi. Drumul acesta al nostru nu părea a avea ceva spectaculos. Ajunși însă în pragul grotelor cuvioșilor, paradigma se schimbă. Acolo, un duh necunoscut ne-a cercat la inimă. Iar rezultatul l-am simțit ceva mai târziu, când o neliniște caldă ne-a umplut de bine și un fel de lumină ne-a îmbrăcat pe dinlăuntru firea.

Pământul făgăduinței. Așa era socotit, din începuturi, pentru frumusețea și rodnicia locului, ținutul Coziei. În decursul veacurilor creştine, numeroşi sihaştri s-au nevoit aici. Peșterile și grotele de la Turnu au fost printre primele în care s-au retras schimnicii din zonă, probabil de pe vremea Sfântului Nicodim. Exista în zonă, de pildă, peștera pustnicului Teofil. Ei şi-au săpat chilii în stânca muntelui, unde au trăit în post şi rugăciuni neîncetate, răbdând frigul, suferinţele şi ispitele de tot felul. Sfinţenia vieţii lor s-a făcut cunoscută multor călugări şi creştini, ea devenind adevărată pildă de rugăciune, nevoinţă şi vieţuire în Hristos.

Pe mulți dintre acești călugări i-a cunoscut și evlaviosul Mitropolit Varlaam, încă de pe vremea când era tânăr monah la Cozia. Unii cred că ridicarea ctitoriei Turnu ar fi făcut-o întru pomenirea mamei sale, care se călugărise la bătrânețe sub numele de Xenia, în schitul de maici Ostrov, și trăise ca schimnică mai mult „la schitul de după turn”. Poate chiar într-una din peșterile părăsite din zonă.

Taine și nevoiri

Sfinţii Cuvioşi Pustnici Daniil şi Misail s-au născut în a doua jumătate a veacului al XVI-lea în părţile Olteniei. Amândoi, încă din tinereţile lor, erau iubitori de nevoinţe pentru Dumnezeu şi doritori de viaţă sfântă, având o fierbinte dragoste către Mântuitorul Iisus Hristos şi către Preacurata Sa Maică. Drept aceea, au intrat în Mănăstirea Cozia ca fraţi, vieţuind în ascultare şi smerenie, deprinzând taina nevoinţelor, dobândind darul rugăciunii şi al iubirii de Dumnezeu. Nu mult după ce au intrat în mănăstire, pentru ostenelile şi pentru râvna lor pentru Dumnezeu, s-au făcut vrednici de mult dorita schimă a călugăriei, primind tunderea de la egumenul lor.

Cuviosul Daniil, fiind cunoscător al Sfintelor Scripturi şi al învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, dar având şi trăire roditoare şi iscusinţă în viaţa călugărească, a fost învrednicit cu harul preoţiei. În scurt timp, a fost ales duhovnic şi povăţuitor pe calea mântuirii. Printre cei care se mărturiseau lui se afla şi Misail, care i-a devenit ucenic duhovnicesc. După o vreme, dorind împlinire şi arzând de dragostea cea dumnezeiască, împreună au hotărât să părăsească viaţa de obşte şi să meargă, cu binecuvântarea starețului, în pustnicie. Așa că s-au retras dincolo de „Turnul lui Traian”, vechiul bastion de veghe roman de pe Valea Oltului, în ţinuturile Muntelui Cozia, unde şi-au săpat chilii în stânca muntelui, lângă niște izvoare de apă. Cu timpul, în jurul cuvioşilor s-a adunat o mică obşte de fraţi nevoitori întru rugăciunea neîncetată, în privegheri, post şi în citirea cărţilor folositoare sufletului. De aceea, Daniil şi Misail au ridicat un locaș de lemn pentru trebuinţele lor, în cinstea Intrării în biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul Daniil era duhovnic al tuturor pustnicilor din împrejurimi, la el spovedindu-se, după tradiţie, şi Sfinţii Sihaştri Neofit şi Meletie de la Stâni­șoara. Spre sfârşitul vieţii, Cuviosul Daniil a dat părinţilor care se nevoiau acolo rânduieli de viaţă pustnicească, apoi, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul, le-a pus povăţuitor în locul lui pe Cuviosul Misail. Amândoi, Daniil şi Misail, după trecerea la cele veşnice, în prima jumătate a veacului al XVII-lea, au fost îngropaţi lângă altarul bisericuţei lor. Când în 1676 Mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti a construit la schit o nouă biserică, de piatră, a aşezat sfintele moaşte ale Cuvioşilor Daniil şi Misail la temelia altarului bisericii celei noi.

În dialog cu Dumnezeu

Grotele din curtea Mănăstirii Turnu, în care s-au nevoit cei doi cuvioși, coboară în miezul privirii o tulburătoare chemare. Urcându-le treptele săpate în piatră, nu ai cum să nu guști din bucuria ce a umplut inimile sfinților în lungile lor nopți de tăcut dialog cu Dumnezeu. Aici, în gura chiliilor, înveți lecția unei necesare „căderi” cu picioarele pe pământ. Sau poate a unei „loviri” cu capul de pragul de sus. Căci în fața acestor adevărate altare de piatră, orizontalitatea vieții noastre terne se surpă. Și din această „cădere”, deprinzi deopotrivă sensul zborului și verticalitatea, ca dimensiuni (uitate, din păcate!) ale inimii.

Odată intrat în spațiul strâmt, auster, dar luminos al pietrei scobite, nu mai poți reveni în prezent oricum. Ci, măcar așa, ca o tresărire, cu sensul vertical al inimii regăsit, dobândit ca și zbor. Sau poate ca scară între pământ și cer. Ca bucurie. Hrană pentru o altă ascensiune, pentru un alt mâine sau pentru un alt azi. Este ceea ce agonisesc, fărâmă cu fărâmă, fiecare din călugării prezentului din mănăstire.

Duhul cuvioșilor azi

„Se spune că Sfinții Cuvioși Daniil și Misail au trăit aici în cele două chilii 20 de ani. Primul în cea din dreapta, iar al doilea în cea din stânga. Când a zidit biserica schitului, Mitropolitul Varlaam le-a așezat osemintele la temelia ei, în dreptul sfântului altar. O piatră încastrată în zid, scrisă în chirilică, face referire la «Daniil duhovnicul». Iar noi simțim ajutorul acestor sfinți tot timpul. Ei sunt ocrotitorii mănăstirii noastre”, ne spune părintele protosinghel Iosif, care ne-a întâmpinat la sosire.

„O predanie locală spune că în jurul anului 1793, când Episcopul Iosif I se instala ca ierarh în cetatea Basarabilor de la ­Curtea de Argeș, monahia Marta, mama lui, călugărită și ea la bătrânețe, retrasă într-una din aceste grote, ar fi plecat la Domnul. Despre acest lucru a scris și vrednicul de pomenire arhiepiscop Gherasim, în Monografia «Eparhia Râmnicului», în paginile dedicate mănăstirii noastre. Și tot la fel, predania îl pome­nește și pe monahul Arsenie, tatăl episcopului Iosif I, despre care spune că s-ar fi nevoit și el tot pe aici”, ne mărturisește și părintele Nectarie.

Părintele Misail, starețul mănăstirii, poartă de puțin timp numele ucenicului Sfântului Cuvios Daniil. „Pentru acest fapt, îi mulțumesc Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Varsanufie. Este o foarte mare responsabilitate pentru mine. Când mă gândesc la lucrul acesta, mai mult mă tem de ce vor spune oamenii despre mine. Știind însă că port numele unui sfânt care a viețuit aici, primesc și mai multă putere. Dar și mai multă responsabilitate, ca să reușesc să parcurg marea acestei vieți. Este și greu, dar este și bucurie. Până la urmă este o jertfă. Eu încerc să urmez, cât de puțin, din pilda vieții celor doi sfinți. Dar să lăsăm faptele să vorbească. Mai știu un singur lucru, și cred că este cel mai important: harul care i-a călăuzit pe cei doi cuvioși continuă să se reverse aici fără încetare, ca o prelungire a sfințeniei lor. Până prin anii ’40 ai secolului trecut, grotele au continuat să fie locuite. Abia atunci ultimul viețuitor al lor a trecut la Domnul. Harul însă coboară și către noi. Și îi simțim lucrarea. Noi avem o fotografie, realizată în 1920, cu ultimii doi părinți care au locuit în grote. Pe spatele ei scrie: «C. Xeni, fost ministru, și Radu D. Rosetti, avocat și scriitor, la Mănăstirea Turnu, lângă doi călugări centenari, în 1920». La vremea aceea, grotele aveau uși și ferestre, iar în ele se făcea o geană de foc în timpul iernilor. Și cei ce ne vizitează simt că aici, cândva, s-au nevoit sfinți. Până în zilele noastre se simte duhul de liniște pe care ei l-au primit de la Domnul, și se va simți și după trecerea noastră. Dar acest duh nu este ceva pe care să-l putem cuantifica foarte exact, ca un rezultat matematic, de pildă. Chiar dacă suntem atât de «diluați» în ziua de azi, și nu mai simțim lucrarea lui cum o trăiau cuvioșii, totuși avem credință. Fie și un pic, dar o avem! Pentru că sfinții ne ajută. Și cei ce ajung aici simt lucrul acesta. Altfel, de ce ar porni-o către noi? Unora, care s-au rugat sfinților din grote, le-au fost ascultate cererile. Și, cine știe, poate același lucru i s-a întâmplat și Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, care prin 1934 a trecut pe aici, reușind să se nevoiască la noi mai bine de un an!”, ne mărturisește părintele stareț Misail.

Părăsim acest loc al sfințeniei convinși că acolo, în ceruri, cei doi sfinți cuvioși sunt de mult intrați întru bucuria Domnului. Rămâne ca și noi să le urmăm, pe cât ne stă în puteri, lucrarea, sperând, încercând, să tindem spre cer, deschizându-ne inimile, pentru a lăsa bucuria să ni le umple, așa cum au făcut-o ei, sfinții din grotele de la Turnu.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!