Theologica
Hristos euharistic în tradiţia siriacă

Hristos euharistic în tradiţia siriacă

Întreaga existenţă a omului ar trebui să constituie o mulţumire permanentă adusă în chip conştient lui Dumnezeu pentru „tot darul desăvârşit şi pentru toată darea cea bună“. În felul acesta, făptura cuvântătoare „binecuvântează pe Dumnezeu pentru hrana şi viaţa pe care le primeşte de la El“, răspunzând astfel binecuvântării cu propria sa binecuvântare. În numeroasele sale exprimări simbolistice, această frumoasă împletire existenţială se descoperă în chipul „focului care s-a pogorât din cer“.

În tradiţia Bisericii primare dimensiunea euharistică a prezenţei Fiului lui Dumnezeu în lume este foarte frumos exprimată prin simbolistica „focului dumnezeiesc“. Tradiţia siriacă oferă în acest sens o serie de interpretări hristologico-mistice, deosebite prin caracterul persuasiv al mesajului transmis.

Cea mai avizată voce a acestei teologhisiri rămâne fără îndoială Sfântul Efrem Sirul. Sfântul Părinte analizează această dimensiune în primul rând sub aspect soteriologic, oferindu-i un contur cu totul special, punând în legătură pe Hristos cu cea din care S-a născut, Maica Domnului. În gândirea sa, „Eva cea nouă“ este văzută asemenea „unui ochi luminos“ care prin acordul liber exprimat şi prin puterea credinţei „a schimbat cu totul viaţa lumii“. Pe de altă parte, ea este privită ca „Mireasă a Luminii“ şi „Trăsură a Focului Dumnezeiesc“. Toate aceste imagini, majoritatea de sorginte biblică, sunt dezvoltate de Sfântul Părinte în alcătuirile sale imnografice.

„Focul cel arzător S-a întrupat şi a fost strâns de mâinile Mariei!“

Purtând în pântece „Focul cel dumnezeiesc“, Sfânta Fecioară se învredniceşte a deveni ea însăşi „Căruţă a dumnezeirii“: „Car trupesc s-a făcut Maria,/ Luându-L pe Cel vâlvâietor la sân./ Îngerul a rămas uimit cum Fiica Omului/ L-a purtat pe Domnul neamului omenesc“.

„Cărbunele aprins“ este un alt exemplu folosit de Sfântul Efrem cu trimitere la Persoana Mântuitorului Hristos şi la Sfânta Euharistie. Inspirat din viziunea profetului Isaia (cap. 6, 3), el vorbeşte despre puterea mântuitoare a Întrupării. „Cărbunele de Foc, care a venit să ardă spini şi pălămidă, S-a sălăşluit într-un pântece, curăţind şi sfinţind acel loc de chinuri şi blesteme.“ Logosul incandescent S-a sălăşluit în pântecele Sfintei Fecioarei ca într-un cuptor, nevătămând cu nimic firea omenească. „Cărbunele dumnezeiesc“ s-a făcut om şi S-a lăsat legănat pe mâini omeneşti. Prin dragostea Sa mântuitoare, Hristos - „Focul cel dumnezeiesc“ scoate neamul omenesc din „întunericul şi din umbra morţii“ la „lumina cea mare“ (cf. Isaia 9, 1) a mântuirii: „Fiica părinţilor săraci s-a făcut mama Celui Bogat,/ În a cărei dragoste a fost astfel aşezat./ Deşi a fost Foc în pântecele Fecioarei,/ Ea nu s-a ars de flăcările Lui./ Cu dragoste a îmbrăţişat Cărbunele aprins,/ Şi totuşi nu s-a vătămat, ţinându-L cu cinste./ Focul cel arzător S-a întrupat/ Şi a fost strâns de mâinile Mariei!/ Soarele cel Mare şi-a adunat razele,/ În spatele unui norişor luminos./ O tânără fecioară a devenit mama/ Celui care a plăsmuit pe Adam şi întreaga lume“.

„Focul“ dumnezeiesc al Sfintei Euharistii

Simbolismul „Cărbunelui aprins“ este folosit de Sfântul Efrem şi atunci când vorbeşte despre Sfânta Euharistie. „În Pâinea Ta Doamne, stă ascuns Duhul, care nu este consumat,/ în Vinul Tău sălăşluieşte Focul, ce nu este băut:/ Duhul e în Pâinea Ta, Focul în Vinul Tău,/ minune arătată, primită de buzele noastre.“ Pornind de la acest imn, Sebastian Brock arată sorgintea biblică a simbolisticii „focului“ în tradiţia siriacă: „Pâinea şi vinul sunt sfinţite prin pogorârea Duhului ca foc. Ideea pogorârii focului în acest context derivă dintr-o serie de pasaje din Vechiul Testament, unde pogorârea focului peste jertfă exprimă primirea jertfei de către Dumnezeu (II Cronici 7, 1), închinarea lui Solomon la templu. În acest al zecelea Imn despre credinţă, Sfântul Efrem face o referire specială la jertfa lui Ilie pe Muntele Carmel (III Regi 18, 38), mistuită prin pogorârea unui foc dumnezeiesc. În Noul Testament întâlnim de asemenea imaginea „focului dumnezeiesc“, pogorât peste Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii (Fapte 2, 3).

În felul acesta, corelând simbolistica focului cu Persoana Sfântului Duh, descoperim autenticul acestei sintagme, folosită în tradiţia siriacă sub forma „Foc şi Duh“. Ajutându-se de aceste simboluri, Sfântul Efrem vorbeşte despre prezenţa „focului divin“ în pântecele Fecioarei, dar şi în râul Iordan, la Botezul Domnului. El se adresează Mântuitorului Hristos cu cuvintele: „Priveşte, Foc şi Duh sunt în pântecele celeia ce Te-a născut,/ Foc şi Duh sunt în râul în care ai fost botezat/ Foc şi Duh sunt şi în botezul nostru/ În Pâine şi în Potir sunt de asemenea Foc şi Duh Sfânt“.

Întrupare, Botez şi Euharistie

În imaginile creionate, putem observa cu uşurinţă evidenţa paralelismului pe care Sfântul Efrem îl creează între activitatea sfinţitoare a Duhului, Euharistie şi zămislirea Mântuitorului în pântecele Sfintei Fecioare. În acest context, Sfântul Părinte dezvoltă legătura dintre Întrupare şi Euharistie, definitorie pentru credinţa creştină. Astfel, plecând de la analiza textului de la Luca 1, 35, Sebastian Brock, comentatorul Cuviosului Efrem, conchide: „Se pare că, în legătură cu actul zămislirii, scriitorii sirieni au evitat în mod deliberat să aşeze imaginea focului în legătură cu Duhul Sfânt, legând-o în schimb de dumnezeiasca Întrupare a Logosului în pântecele Sfintei Fecioare“. În sprijinul argumentaţiei sale, Brock invocă strofa 40 a Imnului dialog dintre Maica Domnului şi Arhanghelul Gavriil: „Cuvintele tale mă tulbură foarte,/ Căci, după cuvintele tale, El este foc,/ Şi cum va rămâne pântecele meu nevătămat,/ Primind Focul într-însul?“

Într-un foarte frumos poem, intitulat „Mireasa lui Hristos“, Sfântul Efrem surprinde parcursul coborârii „Focului dumnezeiesc“ mai întâi în pântecele Fecioarei, apoi în apa Iordanului la botezul Mântuitorului Hristos şi de aici în toată fiinţa Bisericii, ca suflu viu al „Trupului Tainic al Domnului“. El însuşi trăieşte această intensă deificare mistică în Hristos, desfăşurându-se aproape extatic în faţa minunii dumnezeieşti: „Din pântece Iisus este în mine/ şi eu sunt în El prin apă./ O Fecioară curată mi L-a dăruit,/ Şi Botezul m-a dăruit Lui./ A aprins în mine focul iubirii Sale:/ din apă l-a aprins în mine./ De iubirea mântuirii eu ard,/ Şi însetez după îmbrăţişarea Mirelui Ceresc./ Cu untdelemn sfinţit sunt pecetluit,/ cu apa cea vie sunt botezat,/ cu tăierea Duhului sunt însemnat împrejur,/ şi în Împărăţia cea Cerească sunt chemat“.

Merinde a vieţii veşnice

Şi focul S-a făcut nouă hrană, făcând din om „preot al unei euharistii, aducând lumea în dar lui Dumnezeu, spre a primi viaţa ca dar“. În felul acesta, pătruns de focul vieţii, „omul este ceea ce mănâncă“, cum afirma filosoful materialist Ludwig Feurbach, încercând astfel să găsească răspunsuri la aşa-zisele afirmaţii „idealiste“ cu privire la existenţa umană. Dincolo de aspectul formal al afirmaţiei sale, el „exprima, fără să o ştie, cea mai religioasă idee despre om“. Nimic mai adevărat dacă ţinem cont de faptul că noi, cei pecetluiţi cu numele lui Hristos prin Taina Sfântului Botez, am primit spre hrană medicamentul nemuririi. Această realitate este confirmată de prezenţa euharistică a Mântuitorului Hristos în trupul nostru, care se face permanent „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci“. În felul acesta se împlineşte cel mai mare deziderat al existenţei noastre: conectarea permanentă la Sursa existenţei prin unirea personală cu Hristos în perspectiva veşniciei.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!