Hristos, model şi călăuzitor pe calea vieţuirii nerătăcite

Adevărul Învierii Mântuitorului Iisus Hristos este prin excelenţă o realitate incontestabilă. După suferinţele îndurate pentru noi, după răstignirea şi moartea pe cruce, Domnul nostru Iisus Hristos a înviat şi S-a arătat ucenicilor Săi. Această reîntâlnire a Domnului în împrejurări atât de deosebite şi neaşteptate i-a surprins nespus de mult pe apostoli, care nu se aşteptau la un astfel de eveniment. Ei au fost primii care, confruntaţi cu realitatea Învierii, n-au reuşit să-şi stăpânească uimirea şi emoţiile sufleteşti. Pentru ei şi pentru noi, Domnul Hristos a înviat cu adevărat şi nu mai moare, deschizând calea spre o viaţă nouă care nu cunoaşte nici suferinţa, nici moartea.

Iubiţi fraţi şi surori,
Fiul lui Dumnezeu, Viaţa Însăşi după fire, S-a făcut om din Preasfânta Fecioară Maria, la plinirea vremii. Luând firea noastră, S-a aşezat în ea pentru a birui stăpânirea morţii prin cruce şi pentru a înlătura prin Înviere puterea stricăciunii introduse în noi prin greşeala lui Adam şi a Evei. Unind firea noastră cu firea divină în Persoana Sa, ne-a purtat şi pe noi în trupul Său prin moartea şi scularea Sa din morţi. În El suntem toţi ca să omoare patimile trupului şi să desfiinţeze legea morţii, care stăpânea în mădularele noastre. Întrucât trupul Lui este într-o legătură strânsă cu trupurile noastre, Mântuitorul a nimicit puterea morţii din noi, extinzând viaţa în toate ale firii noastre. Pe lângă acestea, El a sfinţit firea noastră, făcându-ni-Se model şi călăuzitor pe calea credinţei şi a vieţuirii nerătăcite. Astfel, noi am devenit întru El dumnezei după har, fiind uniţi în Trupul Său tainic, Biserica.

Mântuitorul Iisus Hristos, prin puterea neschimbată a Dumnezeirii Sale, a curăţit mai înainte firea umană de moarte şi de stricăciune. Îndumnezeind firea umană, ne-a dat şi nouă celor ce credem în El să ne sfinţim şi să devenim împreună-locuitori cu îngerii în ceruri. Totodată, ne-a comunicat sfinţenia şi posibilitatea să stăm ca nişte fii preaiubiţi în faţa Tatălui. Ca să înţelegem mai bine acest privilegiu trebuie să cugetăm la faptul că Fiul stă ca om în faţa Tatălui, stare mult mai înaltă decât a lui Adam dinainte de cădere. Strămoşul nostru a căzut prin neascultare din lumina lui Dumnezeu şi şi-a întipărit întunericul în fiinţa sa. Domnul nostru Iisus Hristos însă, din ascultare şi iubire faţă de Tatăl, ne-a aşezat în lumină mult mai aproape de Tatăl, căci de acum suntem fii ai Săi. Înţelegând acestea, Sfântul Apostol Pavel a zis: „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini - închipuirea celei adevărate -, ci chiar în ceruri, ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24). De­sigur, Fiul lui Dumnezeu înomenit nu S-a înălţat la ceruri ca şi cum n-ar fi fost permanent acolo, deoarece El este totdeauna împreună cu Tatăl Său, ci S-a ridicat din morţi şi a şezut de-a dreapta Tatălui ca să ne înfăţişeze Părintelui Său ca pe nişte copii ai Săi. Deci, aşezându-Se ca om în faţa Tatălui, după ce S-a jertfit pentru noi şi a curăţit firea noastră în cea mai deplină ascultare, Mântuitorul Hristos a făcut faţa Sa faţă a umanităţii reînnoite. Datorită acestui fapt, în toate feţele noastre, unite prin credinţă cu Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, Tatăl vede faţa Fiului Său. Astfel, ori de câte ori Tatăl priveşte pe Fiul Său înomenit, ne priveşte şi pe noi şi ne iubeşte cu aceeaşi iubire cu care-L iubeşte pe El. Din acest motiv, îngerii s-au mirat văzându-L înviat din morţi şi înăl­ţat la ceruri, cum zice cântarea. Această mărturie dovedeşte că Mântuitorul Hristos a intrat pentru noi „dincolo de catapeteasmă” (Evrei 6, 19), adică dincolo de toată creaţia, chiar dincolo de îngeri şi de ceruri, în Preasfânta Treime. El este, în acest chip, Arhiereul şi jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre (I Ioan 2, 1-2). Ca Dumnezeu şi Domn, El este împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, iar pentru că a îndumnezeit firea Sa umană luată din Născătoarea de Dumnezeu, ne-a dat şi nouă slava Sa care trece de la El şi la noi. Cu alte cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos, după ce a săvârşit cele de pe pământ, prin cruce, moarte şi Înviere a împlinit şi ceea ce mai lipsea, adică să Se înalţe la Tatăl.

Preaiubiţi credincioşi şi credincioase,
Învierea Mântuitorului Hristos reprezintă partea centrală a activităţii Sale mântuitoare, mărturisită atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament. Sfântul Ioan Botezătorul, văzându-L pe Domnul, a subliniat aspectul de jertfă al Domnului, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Prin aceste cuvinte prorocul arăta faptul că Domnul, prin cruce şi Înviere, a fost uns Arhiereu ca să nimicească păcatul şi moartea introduse în firea noastră prin greşeala lui Adam. Mielul lui Dumnezeu este Cel despre Care a spus prorocul Isaia: „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund” (Isaia 53, 7). Folosind aceste cuvinte ale profetului, Sfântul Ioan Botezătorul dă o caracterizare concretă a rostului venirii Fiului lui Dumnezeu la noi. El a venit pentru a Se aduce jertfă pentru mântuirea noastră. Prin această referinţă, Sfântul Ioan spune cine este Mântuitorul Hristos şi ce va face pentru mântuirea noastră. Astfel, Domnul Cel tare şi puternic a venit nu de pe pământ, ci din cer, ca să Se facă firii noastre început a tot binele, dezlegare a stricăciunii, pricinuitorul vieţii veşnice, temelia refacerii după Dumnezeu, începutul dreptei credinţe şi cale spre Împărăţia cerurilor. Pentru aceasta, după cum a rânduit, Împăratul cerurilor a murit ca un miel pentru toţi, aducându-ne pe toţi lui Dumnezeu-Tatăl. El este Unul pentru toţi, ca pe toţi să-i prezinte lui Dumnezeu ca pe prieteni ai Săi. Deci, reunindu-ne întru Sine, Domnul nostru a biruit prin moartea Sa pe cel ce avea stăpânia morţii, El fiind mai bun decât toţi, ca toţi să trăim în fericirea veşnică. Mielul lui Dumnezeu, înghiţind moartea pentru noi, a desfiinţat-o şi biruit-o, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Unde e, moarte, biruinţa ta? Unde e acul tău, iadule?” (I Corinteni 15, 55). De acum Dumnezeu Omul, Cel Ce „ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13), ca noi să scăpăm de blestemul fărădelegii, ne-a înălţat spiritual şi moral, făcându-Se pentru noi Începător al unei noi vieţi.

Cum vedem, pe de o parte, Se supune morţii, iar pe de alta, o învinge prin Înviere, arătându-ne culmea iubirii Sale pentru noi. Dovedirea cea mai desăvârşită a puterii sufletului Domnului nostru Iisus Hristos a fost momentul în care a murit pe cruce şi a fost pus cu trupul în mormânt, ca apoi să învieze cu puterea Dumnezeirii Sale. [...]

Preacucernici părinţi, iubiţi fraţi şi surori,
Această perioadă în care trăim este una destul de dificilă şi controversată. Criza morală şi religioasă nu este de acum, ci a existat de multă vreme. Când ne gândim la vremea de dinainte şi la vremea de acum, constatăm că schimbările cele mai profunde sunt în sufletul nostru şi în mentalitatea noastră egoistă şi închisă faţă de Dumnezeu şi de lume. Din păcate, multor confraţi de-ai noştri le lipseşte curajul pentru un viitor care, totuşi, este din ce în ce mai mult în mâinile lor. Sfântul Apostol Petru spune, într-una din Epistolele sale, că misiunea creştinului este să arate celorlalţi nădejdea credinţei lor (I Petru 1, 13). Deci, ne lipseşte rugăciunea stăruitoare, singura prin care putem face să izvorască apa vie a speranţei noastre. Desigur, cred că înainte de a ne exprima exigenţele faţă de alţii, trebuie să învăţăm noi înşine să vorbim cu Dumnezeu şi cu omul de azi, care se retrage din faţa multor responsabilităţi, dar mai ales din faţa moralei creştine. Dacă Biserica este deseori defăimată, ea nu poate fi, totuşi, niciodată evaluată pe baza părerilor noastre sau a sondajelor de opinie. Prin urmare, ca să ne redresăm viaţa, trebuie să îndrăznim să credem mai mult în Dumnezeu şi în Biserica noastră Ortodoxă.

Pentru a cunoaşte mai bine acest fenomen, vă propun o analiză sinceră. Cum se face că unii creştini ortodocşi, pretinzând că sunt exigenţi, sunt atât de nedrepţi cu Biserica lor? Vorbesc despre ea la trecut şi speranţa le dispare în negura timpului. Prin supoziţiile lor, ei înlătură şi înlănţuiesc pe Mama lor, Sfânta noastră Biserică strămoşească. Mai mult, aceştia ajung nişte păzitori trişti şi mânioşi ai Bisericii, împiedicând-o astfel să vestească cuvântul lui Dumnezeu, să ajute pe omul în suferinţă şi să depăşească în duh creştinesc momentele dificile ale poporului nostru. Dacă privim pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, subiectul credinţei noastre, înseamnă că trebuie să îndrăznim să credem în Biserica noastră şi să intrăm în ritmul ei. Sunt convins că nu ne dorim totul „de-a gata” şi că nu am ajuns la faza în care fugim numai acolo unde ne este „bine”. Creştinul ortodox nu este omul care se depărtează de Biserică pentru o anumită perioadă, ca să revină iarăşi în ea când are necazuri şi doreşte să primească ajutorul lui Dumnezeu. Fără îndoială, el este omul tuturor vremurilor, fiind pătruns de convingerea că nici o epocă nu epuizează viaţa Bisericii şi că fiecare dintre noi trebuie să trăim ziua de astăzi ca dar al lui Dumnezeu. În felul acesta, noi putem verifica prin experienţă valoarea şi calitatea credinţei noastre într-un climat de comuniune cu Dumnezeu, smerit şi senin, de unde nu pot apărea nici cuceritori şi nici învinşi, ci numai fraţi care vor fi şi mai apropiaţi de iubirea şi iertarea lui Dumnezeu. Dar pentru a ajunge la acest rezultat trebuie să iubim Biserica noastră Ortodoxă în care ne-am născut şi în care avem, fiecare dintre noi, însemnătate în dragostea lui Dumnezeu. În acest context, este de la sine înţeles că numai un adevărat credincios poate iubi Biserica sa, ca pe adevărata sa mamă. Ea are nevoie să fie iubită mai mult decât să fie criticată, căci nu există învinuire adevărată decât prin iubire. Mă întreb şi vă întreb: Cine ar putea trăi doar cinci minute în afara Bisericii? Nimeni. Spunea un Sfânt, pe bună dreptate: „Şi dacă m-ar izgoni cineva din Biserică, aş intra înapoi imediat, în picioarele goale, în cămaşă”, pentru că numai aici este Mântuitorul Hristos, Care ne cheamă prin înviere să moştenim viaţa veşnică.

În lumina praznicului Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi în mireasma rugăciunilor Sfinţilor Mucenici Olteni care au suferit în temniţele comuniste, vă dorim tuturor sărbători fericite, pace şi bucurie de la Dumnezeu, Mântuitorul nostru, dimpreună cu salutarea pascală:
Hristos a înviat!

Al vostru, în Duhul Sfânt, rugător şi permanent mijlocitor către Hristos Domnul,

† Dr. Irineu,
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei