An omagial
„Şi celor din morminte viață dăruindu-le”

„Şi celor din morminte viață dăruindu-le”

Ionuț Aurelian Marinescu, 16 Aprilie 2017

Dacă icoana prin excelență a Jertfei Domnului este Crucea ce izvorăște în noi viață veșnică, chipul iubirii Sale nemărginite este chiar Pogorârea Lui până la iad și ieșirea noastră din mormânt împreună cu Adam și Eva. Despre bogăția simbolistică a icoanei Învierii Domnului am vorbit cu părintele Stéphane Bigham, specialist în iconologie și cadru didactic la Facultatea de Teologie, Etică și Filosofie a Universității din Sherbrooke, Québec.

Părinte profesor, de ce în Ortodoxie icoana Învierii lui Hristos prezintă Pogorârea la iad a Mântuitorului, și nu ieșirea Sa din mormânt?

Biserica Ortodoxă evită să reprezinte în mod deschis pe o icoană tainele credinței, ca și cum astfel de imagini ar fi niște fotografii care arată evenimentul exact așa cum s‑a derulat. Un caz asemănător este și icoana Sfintelor Paști, sau mai degrabă prima icoană a Învierii Domnului, căci există două: „Pogorârea la iad”, și „Sfintele Femeile Mironosițe”. Prima se bazează pe textul de la 1 Petru 3, 19: „S‑a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare”. Ea este o imagine a Sâmbetei celei Mari și totodată a Învierii eshatologice, adică a celei de la sfârșitul veacurilor. Aceste două evenimente sunt reprezentate „simbolic” în icoană, căci nimeni nu L‑a văzut pe Hristos în iad, iar Învierea cea de obște a morților va fi în viitor. Cea de‑a doua icoană, a Sfintelor Femei Mironosițe, este mai degrabă o imagine a unui eveniment istoric în care sfintele femei au găsit mormântul gol. Nici prima, nici cea de‑a doua nu arată momentul învierii lui Iisus, acela în care El iese din mormânt. Pogorârea arată fie tocmai „momentul” de dinaintea învierii, al Sâmbetei celei Mari, fie Învierea cea de obște de la sfârșitul veacurilor. Icoana Sfintelor Femei Mironosițe reprezintă timpul de după înviere, acela în care ele au găsit mormântul gol. Nu era nimeni prezent pentru a‑L observa. Astfel, taina Învierii lui Hristos este păstrată; noi vedem momentele de dinainte sau de după, nu însă acel moment.

Imaginile − căci eu pe acelea nu le numesc icoane − care‑L arată pe Iisus ieșind din mormânt, ținând uneori un drapel care flutură în vânt, și prezentat ca un cadavru reanimat, contrazic Sfintele Scripturi, Tradiția Bisericii și vechile reprezentări iconografice. Știm că astfel de imagini au fost create în Evul Mediu occidental și apoi exportate orto­docșilor, potrivit cu ceea ce istoricii Bisericii denumesc Captivitatea occidentală,ceea ce corespunde în linii mari cu perioada dintre secolul al XV‑lea și secolul al XX‑lea. În această perioadă, ortodocșii din toate țările și‑au uitat treptat propria lor tradiție teologică și artistică și au adoptat stilurile și modelele artistice ale catolicilor și ale protestanților. Care a fost rezultatul pentru iconografie? Substituirea cu picturi inspirate de marii maeștri ai Occidentului a icoanelor pe care înșiși ortodocșii le considerau inferioare din punct de vedere al artei. Ei preferau aceste imagini în locul celor canonice. Imaginea lui Hristos ieșind din mormânt constituie un bun exemplu al acestei înlocuiri. În zilele noastre, am redescoperit, din fericire, adevărata tradiție iconografică a Bisericii și am început deja să înlocuim pictura ieșirii lui Iisus din mormânt cu adevăratele icoane ale Sfintelor Paști: Pogorârea la iad a lui Hristos și Sfintele Femei Mironosițe.

Ce repere iconografice sub­liniază dumnezeirea lui Hristos în cadrul reprezentării Învierii Domnului?

Întrebarea este bine pusă, căci ea nu este de genul: „Ce element reprezintă dumnezeirea lui Hristos...?” Nimic în icoana lui Hristos nu poate fi imaginea Dumnezeirii, însă de‑a lungul timpului, Biserica a adăugat anumite semne care simbolizează natura Sa divină. În icoana Sfintelor Paști găsim aceleași elemente pe care le vedem în orice icoană a lui Hristos.

Aureola,cercul de lumină din jurul capului lui Iisus, este, atât în Antichitatea greco‑romană cât și la alte religii, un semn fie al dumnezeirii, fie al unei mari demnități. Biserica a hotărât să înconjoare capul lui Iisus cu un cerc de lumină pentru a semnala statutul Său dumnezeiesc.

Apoi, avem literele grecești Ὁ ὬΝ, înscrise în cele trei brațe ale crucii aureolei. La o dată necunoscută, după anul 1000, Biserica a hotărât să pună aceste trei litere în aureolă pentru a afirma deplina dumnezeire a lui Hristos. Ὁ ὬΝ este traducerea grecească a ebraicului YAHWEH. Care a fost răspunsul dat lui Moise pe muntele Horeb când acesta a întrebat numele celui care‑i vorbea? Răspunsul: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșire 3, 14). Cu alte cuvinte, Cuvântul lui Dumnezeu îi vorbea lui Moise, cum face în tot Vechiul Testament, iar Biserica dorea să se împotrivească celor care – probabil bogomilii – negau faptul că dumnezeul Vechiului Testament, cel rău, era Tatăl lui Iisus, Dumnezeul Cel bun. Literele grecești afirmau, împotriva ereticilor, faptul că Iisus din Nazaret este același cu Cel Care a dat legea lui Moise pe Muntele Sinai.

În al treilea rând avem mandorla.Tot trupul lui Hristos este învăluit de unul sau de mai multe cercuri sau ovaluri de lumină. Cercul cel mai apropiat de Hristos este de o culoare mai închisă decât celelalte, care sunt din ce în ce mai deschise: „Și‑a pus întunericul acoperământ, împrejurul Lui cortul Lui, apă întunecoasă în norii văzduhului. De strălucirea feței Lui norii au fugit...” (Psalmii 17, 13‑14).

Nu lipsesc din icoană razele de lumină. Vedem firicele de lumină ieșind din Trupul Său. În funcție de icoană, veșmintele Sale sunt fie toate în aur, fie albe, fie colorate, însă cu dungi de aur.

Toate aceste semne de lumină arată faptul că Iisus, deși om adevărat ca și noi, este totodată izvorul unei lumini care nu este din lumea aceasta, dar luminează în lumea aceasta și în cealaltă. Această lumină nu este una creată, ci aceea care strălucește din Dumnezeu Însuși.

Ce sensuri teologice ar trebui să găsească creștinul ortodox în bogăția de elemente iconografice puse laolaltă în reprezentarea Pogorârii la iad a Domnului nostru Iisus Hristos?

Întrebarea aceasta presupune că interpretarea Pogorârii la iad îi vizează pe creștinii ortodocși, pe credincioși. Necredinciosul nu va vedea nimic în icoană, sau foarte puțin. Care este însă sensul teologic al icoanei Sfintelor Paști pentru noi? Ajungem aici la însăși natura icoanei. Ea este o imagine a unor persoane adevărate și a unor evenimente istorice, sau considerate istorice, însă reprezentate pentru a le vădi sensul teologic.

Mai întâi de toate, Icoana Sfintelor Paști ne arată până la ce punct Creatorul era pregătit să ajungă pentru a‑și salva creatura, omul, pe noi, bărbații și femeile. Pentru a ne mântui și a ne elibera de sclavia morții, Cuvântul lui Dumnezeu a acceptat nu doar să moară, ci și să Se pogoare în temnița morților pentru a‑l învinge pe temnicer și a ne elibera. Iisus a dărâmat porțile iadului, reprezentate prin cele două porți așezate în cruce. El a venit să ne caute până în cea mai profundă captivitate a noastră. A venit spre noi, noi însă nu L‑am căutat.

Icoana Paștilor ne arată apoi faptul că lumea materială (noi, creaturi din carne și oase) nu este străină planului de mântuire al Creatorului. Noi, creștinii orto­docși, nu credem, ca unii păgâni din Antichitate, că imaterialul/spiritualul/sufletul se opune materiei. Trupul uman nu este mormântul sufletului, ci un element esențial al acestei creaturi compuse care este ființa umană. Mântuirea nu este eliberarea sufletului imaterial de trupul material. Noi suntem mântuiți în trupul nostru, nu de el.

În al treilea rând, vedem că mântuirea nu este o lucrare individuală, ci comunitară; noi cu toții vom învia. Judecata de Apoi va fi individuală, însă locuitorii Ierusalimului ceresc vor constitui o comunitate de înviați aflați în deplină comuniune cu Tatăl și cu Fiul și cu Duhul Sfânt.

Învățăm apoi și că moartea nu este sfârșitul natural al vieții, cum auzim adesea astăzi. Moartea este distrugerea ființei umane, dizolvarea unei creaturi compuse, alcătuită din toate elementele vizibile și invizibile ale universului. Moartea este dușmanul nostru, ultimul, căruia trebuie să‑i facem față (1 Corinteni 15, 26). Există un sens al vieții noastre; Dumnezeu are un plan, un proiect, pentru fiecare dintre noi, și pentru noi toți. Departe de noi filosofia care se răspândește în vremea noastră, potrivit căreia cosmosul și viața umană nu au un sens în afara celui pe care îl inventăm noi. Scopul pentru care totul a fost creat este acela de a trăi în comuniune cu Dumnezeu.

În sfârșit, vedem că totul este pătruns de lumina dumnezeiască, reprezentată prin intermediul culorilor vii; întunericul este limitat la spațiul inferior, unde se găsește înlănțuit satana. Viața noastră omenească, în ciuda lucrurilor întunecoase care se petrec în ea și a morții care ne așteaptă pe toți, este o viață de lumină și orientată spre lumina lui Dumnezeu. Modelul vieții noastre în această lume nu este altul decât viața Ierusalimului ceresc, în care nu există nici soare, nici lună, și nici o altă sursă de lumină, pentru că lumina lui Dumnezeu luminează totul. Hristos a înviat! Adevărat a înviat!


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!