Documentar
Paradă militară în Iași, prin fața Catedralei Mitropolitane

Iașii Marii Uniri și figurile întregirii

Otilia Bălinișteanu, 15 Martie 2018

Celebrarea Anului Centenar nu poate fi deplină fără evocarea figurilor celor care, prin eforturi susținute, în condițiile ostile ale anilor 1916-1918, au contribuit la întregirea țării. În acea perioadă, Iașiul a adăpostit toate aceste personalități, precum și instituțiile regatului, și a fost orașul în care s-a născut România Mare.

Istoriografia perioadei aduce în prim-plan marile figuri ale epocii – regele Ferdinand, regina Maria, prim-ministrul liberal Ionel Brătianu, generalii Alexandru Averescu și Constantin Prezan.

În condițiile dificile survenite după ocuparea Bucureștilor de către armatele Puterilor Centrale, guvernul român a decis ca principalele instituții, Casa Regală, precum și armata să se retragă pe teritoriul rămas liber, în Moldova. Așa se face că, la sfârșitul anului 1916, nucleul dur al României s-a refugiat la Iași, aici urmând a funcționa, până la 1 decembrie 1918, întreg aparatul administrativ și de stat.

În fosta casă a lui Cuza (actualul Muzeu al Unirii), de pe strada Lăpușneanu, și-a stabilit reședința regele Ferdinand. Regina Maria și copiii au locuit, pe toată perioada șederii la Iași, în Palatul Cantacuzino-Pașcanu (actualul Palat al Copiilor), de pe Copou. Tot în Copou, pe strada „40 de Sfinți”, în casa profesorului G. Bogdan, a fost găzduit celebrul general francez Henri Mathias Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze. Ceva mai încolo, pe actuala stradă Lascăr Catargi, în clădirea ce adăpostește azi Radio Iași, a locuit premierul liberal Ion I. C. (Ionel) Brătianu.

Ședințele Senatului s-au ținut în aula Universității ieșene (actualmente Aula „Carmen Sylva” a Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași), iar cele ale Camerei Deputaților s-au ținut la Teatrul Național.

Clădirea Primăriei ieșene de astăzi, cunoscută ca Palatul Roznovanu, după numele celui dintâi proprietar, a fost, în acele vremuri tulburi, sediu al instanțelor judecătorești, iar mai apoi sediul Misiunii Crucii Roșii Americane.

Peste drum de Primărie, în incinta Palatului Mitropolitan, au locuit, în vremea refugiului, miniștrii I.G. Duca, Vintilă Brătianu și Vasile Morțun.

Dar Iașiul nu a fost doar loc de refugiu temporar pentru aceste instituții și personalități, ci și orașul din care s-au condus operațiunile armate și s-au croit premisele momentului de grație de la 1 decembrie 1918.

„Capitala era la Iași atunci. Aici au venit delegații de la Chișinău, de la Cernăuți, din Ardeal. Ferdinand a ajuns la București pe 1 decembrie 1918 plecând de la Iași. Dar totul s-a făcut la Iași. Așa că a spune că România s-a născut la Iași, în 1859, și că România Mare s-a întregit tot aici, în 1918, nu e patriotism local, e o realitate istorică”, consideră prof. univ. dr. Gheorghe Iacob, de la Catedra de Istorie Contemporană a Facultății de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

„Întregitorul”

Primele figuri ce se disting în tabloul celor care au făcut posibil momentul Unirii, sunt, desigur, cele ale regelui Ferdinand, supranumit „Întregitorul” și reginei Maria, cel mai important și curajos sfătuitor al regelui în perioada 1916-1918.

„Trebuie spus că cele 55 de zile de foc, practic vara anului 1917, a fost momentul care a coagulat capacitatea de luptă, rezistența, dorința de păstrare a ființei statele din două motive: inclusiv regele și regina Maria au fost pe front în mod constant, opinia publică, toate ziarele importante ale vremii, întrețineau flacăra spe­ranței și vorbeau despre idealul unirii”, explică și istoricul Cătălin Turliuc, de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași.

Cărturar, pasionat de botanică și de științele naturii, înzestrat cu o cunoaștere de tip enciclopedic, timid, modest până la a fi, uneori, jenat de poziția sa de rege. Așa îl prezintă pe Ferdinand memo­rialiștii perioadei. Dar, chiar dacă nu a avut statura și impozanța unchiului său, Carol I, ca om de stat, Ferdinand a parcurs 13 ani grei de domnie, în vremuri teribile (război, refugiu, lipsuri majore), și a lăsat, urmașilor, un stat întregit: România de la 1918. „Ferdinand a înțeles contextul istoric, a înțeles rolul pe care-l avea și a acționat în consecință – a mers pe front, a dat țăranilor pământ, a făcut reformele agrară și electorală, a consolidat, apoi, Marea Unire”, subliniază prof. univ. dr. Gheorghe Iacob.

Alături i-a stat neîncetat regina Maria, „comandirul” cum o numeau ofițerii din armatele străine dislocate la Iași. Grație insis­ten­țelor sale, regele Ferdinand nu a semnat niciodată Pacea preliminară de la Buftea (București), fapt ce a făcut posibilă, apoi, întregirea țării.

Energică, legată profund de poporul român, căreia îi devenise regină, Maria a mers pe front, a stat la căpătâiul bolnavilor, a cunoscut cel mai bine lipsurile și greutățile armatei, dar și ale populației. A fost, la nevoie, și sfetnic, și diplomat, militând pentru interesele țării sale peste tot în lume. În Memoriile sale, Constantin Argetoianu o caracteriza astfel: „O găsim în tranşee printre combatanţi; o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare; printre răniţi, printre bolnavi; o găsim de faţă la toate adunările care încercau să facă bine. N-a cunoscut frica de gloanţe sau de bombe, cum n-a cunoscut teama şi scârba de molimă sau nerăbdarea faţă de eforturile aşa des inutile provocate de dorinţa ei de mai bine. Regina Maria a dat astfel, dovadă de mai mult patriotism cât ar fi încăput într-un român adevărat”.

Ionel Brătianu, un strălucit premier

O altă personalitate fără de care nu s-ar putea vorbi despre momentul 1 decembrie 1918 este Ion I.C. Brătianu, prim-ministrul liberal. Figură celebră încă din acea epocă, Ionel Brătianu a fost adesea numit „regele neîncoronat”, datorită influenței asupra familiei regale, dar și grație capacității și viziunii sale politice extraordinare. S-a remarcat, prin felul său de a guverna, pe toată perioada domniei regelui Ferdinand, dar și după moartea acestuia. Cel mai spectaculos episod al lungii sale cariere rămâne cel din timpul Tratatului de Pace de la Versailles, de la sfârșitul războiului, când a dus o adevărată bătălie diplomatică pentru recunoașterea unirii celor trei provincii (Basarabia, Bucovina și Transilvania) cu patria-mamă.

Doi mari generali

Momentul 1 decembrie 1918 se datorează în egală măsură și unor uriașe figuri ale armatei române. Este vorba despre cei doi militari de carieră, deveniți doi dintre cei trei mareșali pe care România i-a avut în toată istoria sa: Alexandru Averescu și Constantin Prezan.

Cel dintâi și-a legat pentru totdeauna numele de celebrele victorii de la Mărăști și Oituz, către care a condus Armata a II-a, în Războiul reîntregirii. A fost o figură extrem de populară în epocă, mai ales printre soldați, majoritatea țărani, fascinați de figura de erou a acestuia. Memorialistul Constantin Argetoianu nota că în toamna anului 1919 Alexandru Averescu devenise una dintre cele mai cunoscute și iubite perso­nalități ale țării. „ Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului, şi demobilizaţii au dus-o în sate cum ar fi adus orice altă boală. Originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fusese trimis să descurce lucrurile şi izbutise mai totdeauna să facă faţă până şi situaţiilor disperate”.

Constantin Prezan, cel de-al doilea mare general, a rămas consemnat în istoriografie ca un excelent strateg militar. A avut o contribuție majoră în luptele din 1917, prin capacitatea de organizare, prin disciplina pe care a impus-o, prin echilibrul și moderația cu care a abordat toate problemele legate de linia frontului. Într-un articol publicat în 30 august 1943, în ziarul „Curentul” (la moartea marelui militar), gazetarul Pamfil Șeicaru spunea despre Prezan că a fost un „ofițer de o rară eleganță morală, un aristocrat în gestul stăpânit, în liniștea cu care întâmpina adversitățile, în discreția cu care exercita cea mai mare autoritate”. Tot Șeicaru a rezumat magistral dimensiunea marelui om de stat care a fost Constantin Prezan: „Nu era preocupat să-și pună în evidență personalitatea lui”, ci „îl interesa să pună la îndemâna unei mari acțiuni naționale tot ce-ar fi putut să-i grăbească biruința”.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!