Ierarhul Aurelian, iubitorul de viaţă retrasă

Folosit mai des în România începând cu secolul al XIX‑lea, numele bărbătesc Aurelian a fost mereu legat de împăratul Romei care a efectuat celebra retragere aureliană a trupelor romane din Dacia. Multora nu le este cunoscut faptul că există unii sfinți care au purtat acest nume: Aurelian, Episcop de Limoges (†10 mai, sec. I sau III); Aurelian, Mucenic din Pavia (†22 mai 251); Aurelian, Episcop de Arles (†16 iunie 551); Paul Aurelian, Episcop de Léon (†12 martie 594); Aurelian, Arhiepiscop de Lyon (†4 iulie 895).

Mă voi opri asupra vieții ierarhului Paul Aurelian, ocrotitorul regiunii franceze a Léonului şi iubitorul de viaţă retrasă. Wormonoc, unul dintre biografii sfântului, spune că Paul Aurelian s‑a născut în 482, în provincia Penohen din Regatul Morgannwg. A fost fiul unui demnitar roman bogat și educat, Porphius Aurelianus. Viitorul episcop a avut opt frați și trei surori, care au fost trecute în rândul sfinților: Sitovolia, Juthwara și Wulvella.

Albert cel Mare, în lucrarea sa Viețile Sfinților din Britania Armorica, menționează că încă de la o vârstă fragedă Aurelian „a dat semne evidente despre viitoarea sa sfințenie”, întrucât nu manifesta doar un progres în ştiinţele lumeşti, ci mai ales în privința virtuților duhovniceşti. Astfel, la 12 ani, aprins fiind de dragostea de Dumnezeu și de nevoință, s‑a hotărât să părăsească lumea și să se retragă din lume. Chiar dacă dorința lui Porphius era aceea de a‑și trimite fiul la studii înalte, văzând hotărârea lui fermă și temându‑se de a se împotrivi voinţei lui Dumnezeu, l‑a lăsat să meargă la Mănăstirea Sfântului Illtyd.

Mănăstirea era așezată pe un pământ fertil, pe care se cultiva grâu. Fiind aproape de mare, păsările marine păgubeau cultura de grâu a mănăstirii. De aceea, tinerii ucenici ai Sfântului Illtyd erau puși să păzească grâul ziua și noaptea. Într‑o noapte, stând Aurelian de veghe, acesta a adormit și a visat că păsările au mâncat tot grâul. Dimineața era aşa de rușinat, încât două zile nu a îndrăznit să se arate starețului. A treia zi, fiind pe câmp cu ceilalți frați, a văzut păsările venind iar să ciugulească grâul. Atunci, Aurelian i‑a îndemnat pe ceilalți să se roage pentru a fi izbăviţi de pagubă. Tinerii s‑au așezat în genunchi și s‑au rugat. Apoi, păsările au fost mânate ca o turmă de oi spre mănăstire și au fost prezentate starețului: „Stăpâne, iată furii care au mâncat grâul; m‑am rugat lui Dumnezeu să îmi facă dreptate și iată că vi le aduc, pentru a le pedepsi cum veți considera”, a spus Aurelian. Uimit de această minunată întâmplare, starețul a binecuvântat păsările, care au zburat spre mare, şi din acel moment, nu l‑a mai privit pe Aurelian ca pe un simplu ucenic, ci ca un prieten al lui Dumnezeu.

După o vreme, în tânărul Aurelian s‑a aprins dorul după solitudine. Astfel, cu binecuvântarea starețului, la vârsta de 15 ani, Aurelian s‑a retras într‑un loc deşert. În jurul său s‑au strâns alți 12 doritori de viață sihăstrească și împreună au zidit o mănăstire. Aici, Aurelian a dus o viață în asceză și sfințenie, astfel încât vestea că un om cu viață bineplăcută lui Dumnezeu trăieşte în acele ţinuturi s‑a răspândit foarte repede. Oamenii din împrejurimi veneau la el pentru a‑i primi sfatul și binecuvântarea. Îmbrăcămintea sa era simplă, hrana obișnuită îi era pâinea uscată cu puțină sare şi nu bea alte băuturi în afară de apă. Rânduiala sa în duminici și sărbători era să guste puțin pește și legume, dar carne nu mânca nicidecum.

La vârsta de 22 de ani, Sfântul Aurelian a fost hirotonit preot de către Episcopul de Guic‑Kastel (Winchester). Atunci, în ținutul Caer Vanhed, domnea Marc Conomanus, unul dintre cei mai influenţi regi, care dorea să primească credința în Iisus Hristos. Auzind despre sfințenia vieții lui Aurelian, l‑a invitat să catehizeze curtea domnească. În doi ani de zile, consemnează Albert cel Mare, toate provinciile regatului au fost convertite la creştinism. Deși regele Marc dorea să‑l pună episcop, un înger i‑a apărut sfântului și i‑a poruncit să se îmbarce împreună cu ceilalți monahi pentru a fi călăuziți de Dumnezeu spre o țară unde vor aduce multă roadă duhovnicească. Ajunși în insula Ouessant (Franța) și găsind loc prielnic pentru viața lor retrasă, au construit o mică mănăstire, cu o bisericuță și trei chilii. După șase luni, Dumnezeu le‑a vestit din nou prin înger că nu acesta era locul unde trebuia să rămână. Așadar, au călătorit spre orașul Occismor, din comitatul Léon. În drum spre insula Baaz (astăzi, Île‑de‑Batz), reşedinţa contelui, sfântul a vindecat trei orbi atingându‑le ochii cu toiagul său, iar prin binecuvântarea sa a dezlegat vorbirea a doi oameni muţi. În drum spre palatul contelui, sfântul a dăruit sănătate şi unui paralitic.

Contele Guythurus a primit pelerinii cu multă dragoste şi respect. Acesta le‑a povestit despre cum îi ceruse regelui Marc un clopot, dar a fost refuzat. Chiar atunci intraseră pescarii curţii domneşti să îi arate contelui capul unui peşte de dimensiuni impresionante, pe care îl prinseseră. Toţi s‑au uimit când au descoperit în gura peştelui acel clopot. Contele, considerând acest lucru un semn divin, i‑a dat clopotul lui Aurelian. Clopotul se păstrează şi astăzi, ca un odor de mare preţ, la Catedrala din Léon, iar tradiţia spune că la auzul sunetului său, mulţi bolnavi au fost vindecaţi, iar un mort a fost înviat.

Guythurus l‑a rugat pe sfânt să izbăvească insula de un dragon înfricoşător, care adesea ieşea din peştera sa şi mânca animale şi oameni din împrejurimi. Sfântul, după ce a privegheat, îmbrăcat în veşmintele preoţeşti, s‑a îndreptat spre peştera fiarei. Ajuns la intrare, sfântul i‑a poruncit dragonului să iasă afară şi, neînfricoşându‑se nici de cutremurarea pământului, nici de înfăţişarea şi suflarea de foc, i‑a aruncat epitrahilul după gât şi trăgându‑l spre mal ca pe un câine în lesă, i‑a poruncit să se arunce în mare. În acel loc numit până astăzi „adâncul şarpelui” (Toull ar Léacâh), marea este învolburată şi scoate un zgomot puternic şi neobişnuit. Văzând aceste minuni făcute de plăcutul lui Dumnezeu, contele i‑a oferit Sfântului Aurelian întreaga insulă Baaz, palatul contelui fiind transformat într‑un aşezământ monahal.

Regele Juduval al Parisului, la insistenţele léonezilor, a hotărât să‑l aşeze episcop pe cuviosul preot Aurelian în cetatea acestora. În Occismor, Sfântul Aurelian a fost întâmpinat cu multă bucurie de cler şi credincioşi, care au venit să primească binecuvântarea noului lor păstor. Prima sa grijă a fost de a reconstrui bisericile şi mănăstirile distruse de saxoni şi de a înfiinţa noi mănăstiri, care au devenit adevărate centre de sfinţenie.

Slăbindu‑i puterile, Sfântul Aurelian se retrage la Mănăstirea Baaz (566), trăind ziua şi noaptea în rugăciune neîncetată, post aspru, privegheri şi nevoinţe. Atât de aspră îi era nevoinţa, încât, scrie Albert cel Mare, „nu mai avea decât pielea întinsă pe oase”.

Într‑o noapte, un înger i s‑a arătat, umplându‑i chilia cu o lumină de nedescris, şi i‑a vestit apropierea sfârşitului său pământesc: „Lupta cea bună ai luptat şi cu bucurie ai călătorit în această viaţă muritoare. Domnul pe care tu L‑ai slujit cu credincioşie îţi va dărui ţie locul şi răsplata de care eşti vrednic. De aceea, pregăteşte‑te, pentru că duminica următoare vei intra în slava Domnului tău”. A doua zi, sfântul i‑a chemat pe fraţi şi i‑a îndemnat să păstreze rânduiala sa monahală, întărindu‑i prin cuvinte pline de putere şi credinţă să nu se întristeze de trecerea sa la Domnul. În duminica vestită de înger, 12 martie 594, cuviosul ierarh Aurelian şi‑a dat smerit sufletul în mâinile lui Dumnezeu, pe care L‑a iubit în viaţa sa de 102 ani.