Theologica
Iertarea, condiţia intrării în Împărăţie

Iertarea, condiţia intrării în Împărăţie

Vasile Gavrilă, 13 Februarie 2010

Păşind pe calea Postului celui Mare, suntem chemaţi să cerem iertare celor cărora le-am greşit, dar şi să îi iertăm cu toată inima pe fraţii noştri. De ce tocmai iertarea, acum, în pragul unui drum care urcă spre jertfa şi Învierea Domnului? Răspunsul ni-l dau textele Sfintei Scripturi şi imnele liturgice ale Bisericii: neîmpăcaţi nu vom putea intra nicicând în „cămara Mântuitorului“, cu veşmânt de nuntă, nepătat. Avem aici un principiu: harul lui Dumnezeu este cel care naşte conştiinţa că am greşit şi că trebuie să ne îndreptăm, dar şi puterea de a ierta. Să-l cerem şi-l vom primi.

Duminica ce precedă începerea Postului Mare, al Sfintelor Paşti, este numită Duminica izgonirii lui Adam din rai, dar şi Duminica iertării; ceea ce înseamnă că ne pune în faţă două teme fundamentale ale existenţei umane: căderea în păcat şi alungarea din rai, pe de o parte, şi iertarea, pe de altă parte.

Izgonirea lui Adam din rai ne aminteşte de greşeala protopărinţilor, dar şi de greşelile noastre, ale fiecăruia. Prin căderea în păcat, omul s-a îmbolnăvit de necunoaşterea lui Dumnezeu, boală pe care o purtăm şi noi în firea noastră, iar prin descoperirea lui Dumnezeu şi comuniunea cu El, ne vindecăm de această boală şi putem fi părtaşi la viaţa veşnică: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3). Imaginea lui Adam izgonit din rai, plânsul lui după raiul pierdut, ne îndeamnă spre pocăinţă, pentru că şi noi ne asumăm starea lui Adam. Realismul cu care este trăită această stare este subliniat în această perioadă şi de imnografia Bisericii. În practica Bisericii primare, această asumare era reliefată şi de scoaterea din biserică a penitenţilor (a celor ce săvârşiseră păcate grave), în Duminica izgonirii lui Adam din rai, şi rămânerea lor în faţa uşilor bisericii până în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, când erau reprimiţi, împreună cu catehumenii - cei care urmau să fie botezaţi. (Ierom. Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, editura Deisis, p. 315).

Jertfa lui Hristos, premisa iertării păcatelor noastre

Ceea ce ne îndreptăţeşte să punem în legătură începutul Postului Mare cu sfârşitul acestuia, în care căderea lui Adam şi a tuturor oamenilor născuţi din Adam este asumată de Adam cel Nou, Fiul lui Dumnezeu întrupat. De aceea şi în ultima săptămână din Post, prin slujbele şi rânduielile bisericeşti, Îl vom însoţi pas cu pas pe Mântuitorul, Care ne aduce prin jertfa Sa iertarea păcatelor şi mântuirea. De aceea, căderea şi mântuirea omului sunt cei doi poli ai existenţei sale şi ai istoriei mântuirii (Ibidem, p. 315) Pentru a nu deznădăjdui, pe parcursul Postului, creştinul -chiar din ziua amintirii izgonirii strămoşilor din Eden - se împărtăşeşte din roadele iertării divine, iertare la care este chemat să participe în mod concret şi activ: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel Ceresc“ (Matei 6, 14). Textul evanghelic citit la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie este un fragment din predica de pe munte, ce urmează imediat după rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9-13). În cuvintele Mântuitorului, citite în Biserică în această Duminică, ni se descoperă de fapt o nouă perspectivă asupra vieţii: logica divină răstoarnă logica instaurată de cel rău, prin păcat, pentru că sosise vremea judecăţii şi alungării lui din această lume: „Acum este judecata acestei lumi; acum, stăpânitorul acesteia va fi aruncat afară“ (Ioan 12, 31). Eliberându-se de înşelăciunea celui rău, omul ajunge să cunoască o singură plăcere: „unirea sufletului cu Cuvântul, a cărei lipsă este un chin fără de sfârşit, care se întinde în chip firesc peste toate veacurile“; şi-n acelaşi timp, „…singura pagubă pe care ar putea-o avea - continuă Sfântul Maxim Mărturisitorul -, chiar dacă ar stăpâni toate bunurile pământului, este nedobândirea aşteptatei îndumnezeiri după har“ (Filocalia, vol. II, Editura Humanitas, p. 243)

Dumnezeu ne cheamă să iertăm celor ce ne greşesc

Noua perspectivă asupra vieţii este dată de fapt de noua stare spirituală a omului, dobândită prin botez, în care a murit omul cel vechi al păcatului şi s-a născut la o nouă viaţă, în Hristos: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?“ (Romani 6, 3) De aceea, precum Dumnezeu ne-a iertat toate greşelile prin jertfa Sa, şi noi suntem chemaţi să iertăm celor ce ne greşesc; nu putem primi iertarea, fără a o trăi noi, în viaţa noastră. În rugăciunea Tatăl nostru ne rugăm: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.“ Precum Dumnezeu iartă fără patimă celor ce I-au greşit, la fel şi noi, oamenii, trebuie să iertăm, arătându-ne fără patimă faţă de cele ce ni s-au întâmplat. Mai mult, trebuie alungată amintirea supărătoare, pentru a ne dovedi fără patimă şi pentru a nu ne despărţi de cei de o fire cu noi, cum nici Dumnezeu nu S-a despărţit de noi, când L-am răstignit, ci, dimpotrivă, ne-a înălţat şi ne-a aşezat de-a dreapta Tatălui (Ibidem, p. 248).

Numai în această stare putem să trăim îndemnul liturgic: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită!“

Rânduiala practicii liturgice a iertării

Tema iertării era subliniată în unele comunităţi monahale, sau chiar şi-n unele comunităţi parohiale, de un ritual al iertării, care se mai păstrează, în mod răzleţ, şi astăzi. Reamintim că ultima masă solemnă, comună, se servea în Duminica izgonirii lui Adam din rai, seara. Vecernia, care în mod obişnuit se săvârşeşte în jurul orei 15:00, în această situaţie are loc seara, la apusul soarelui.

În Muntele Athos se păstrează următoarea rânduială: după Vecernia săvârşită, aşa cum am amintit, la apusul soarelui, se intră în trapeză (sala de mese), în procesiune, unde se ia ultima masă cu produse care vor fi oprite pe parcursul Postului Mare (peşte, ouă şi lactate). În acest timp, se citeşte un cuvânt patristic despre izgonirea lui Adam din rai, sau un cuvânt de îndemn la post şi la practicarea virtuţilor. La sfârşitul mesei, toţi monahii încep să cânte de la locul lor catavasiile canonului Acatistului, urmate de troparele hramului, încheind cântarea cu condacul Acatistului. După rugăciunile obişnuite şi de mulţumire, se sting lumânările şi un citeţ citeşte, singura dată în an, Pavecerniţa Mică în trapeză. La sfârşitul ei, egumenul citeşte o rugăciune de dezlegare peste toată obştea îngenuncheată. După care stă în picioare la uşă, purtând epitrahilul şi Evanghelia în mâna dreaptă, şi fiecare frate, trecând înaintea lui, îi face o metanie, sărutând Evanghelia şi mâna sa dreaptă. După care, toţi îşi fac unii altora o metanie, cerându-şi iertare şi dorindu-şi „Post bun“, în timp ce corul cântă un imn lung şi solemn (la Simonos Petras „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…“). La sfârşitul acestui oficiu de iertare reciprocă se sting candelele şi fiecare intră în chilia sa, pentru a-şi începe nevoinţa. (ierom. Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Editura Deisis, p. 318)

Această practică este întâlnită şi-n Bisericile slave, fapt pentru care Duminica aceasta este numită Duminica iertării.

Chiar şi în parohii, după oficierea Vecerniei, preoţii, cu epitrahilul pe grumaz, stau cu sfânta cruce în mână şi se pleacă în faţa tuturor credincioşilor, cerându-şi iertare, iar credincioşii, la rândul lor, fac acelaşi gest, cerând iertare şi sărutând crucea şi mâna dreaptă a preotului. Apoi continuă să-şi ceară iertare şi să se îmbrăţişeze între ei. În acest timp, la strană se cântă solemn Canonul Sfintelor Paşti.

Această rânduială îşi găseşte originea în practica monahilor din Palestina, care, după ce-şi luau iertare unii de la alţii, plecau în pustie, pentru a se nevoi în post şi rugăciune, urmând a se întoarce în mănăstire la Duminica stâlpărilor.

Pentru creştini, poate fi o bună practică de exersare a iubirii şi a iertării frăţeşti.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!